Loading the player...

 industrie

Silviu Prigoană, despre pionieratul în afaceri

Canal 33 este noua statie de televiziune de business a Romaniei. Este o statie afiliata CNN fondata de Alexandru Raducanu.

Descriere

Cristina Chiriac: Invitatul din seara aceasta el însuși este o poveste. Trecut prin viață în multe ipostaze, unele fericite, altele mai puțin fericite, altele extraordinare, este deja celebru din multe puncte de vedere și abia aștept să-l cunoaștem împreună pe Silviu Prigoană.

Silviu Prigoană: De când n-am mai ieșit public, este cam de multișor. Am rămas surprins să văd ce televiziune senzaţională aveți aici, e ceva deosebit.

Cristina Chiriac: Vă mulțumim, suntem la început de drum, eu cel puțin sunt la început de drum în această nouă ipostază și mărturisesc că descopăr în fiecare zi cât de mult îmi place în fiecare ediție, să descopăr poveștile autentice. Știți că emisiunea de astăzi se numește “Autentic românesc”. La prima vedere, lumea ar putea să se întrebe ce are de-a face Silviu Prigoană cu autenticul românesc. Eu știu să răspund la întrebarea aceasta, dar v-aș întreba pe dumneavoastră: ce are de-a face Silviu Prigoană cu autenticul românesc?

Silviu Prigoană: Am fost pionier în multe business-uri autentic românești și în momentul de față una dintre companii a rămas cu capital integral românesc, firma de salubrizare. În globalizare, lucrurile trebuie privite diferit. Faptul că dacă ți-ai făcut un business în țara asta, e copilul tău și trebuie să-l crești și să mori cu el în brațe, e o prostie. Business-urile se creează, se cresc și se vând în momentul oportun pe prețul cel mai bun. Trebuie păstrate tradițiile, care nu sunt niște entități care pot să fie negociate sau vândute. De exemplu, doina românească n-o să vină niciun concern internațional să o ia, cu toate că au început concerne mari să ia diverse brand-uri de brânză, de cașcaval ş.a.m.d. Acestea trebuie conservate. Până la urmă, ce o să ne rămână nouă? Tradițiile, folclorul, autenticitatea noastră, Brâncuși, pe care l-am renegat și l-au „importat” francezii; fiecare ţară o să rămână cu niște tradiții pe care trebuie să le păstreze. Dacă nu, o să ne năpădească americanii şi nu o să mai avem Dragobete, o să avem Valentine’s day. Acesta este trendul, asta funcționează, până la urmă suntem o societate de consum și chiar și religiile trebuie să se reformeze puțin, să treacă pe partea de business mai adânc – să fie mai atractive din punctul acesta de vedere, nu doar să ceară bani fără chitanță. Se pot face niște lucruri de banii ăia.

Cristina Chiriac: Lumea vă cunoaște ca fiind un afacerist acerb, de succes.
Silviu Prigoană: Am fost, e istorie, nu mai sunt.

Cristina Chiriac: Dar în seara aceasta aș vrea să descoperim puțin din istoria lui Silviu Prigoană. În anul 1989 aveați 27 de ani şi un copil.
Silviu Prigoană: Eram destul de inocent încât să nu-mi dau seama că nu-i bine ce fac. Astăzi n-aș mai face ce am făcut atunci, nu doar din cauza vârstei, ci și a cunoștințelor acumulate în timp. Imediat după ceea ce se numește Revoluție – dacă se deschide dosarul… o să aflăm, probabil, în viața veșnică și adevărul – piața era liberă. Eram angajat și mi-am dus să-mi dau demisia și nu exista instituția demisiei. Era obligatoriu să ai serviciu, statul, prin biroul organizației de bază, prin partid îți găseai serviciu. N-aveai serviciu, erai parazit, erai la pușcărie, nu exista conceptul de demisie.

Cristina Chiriac: Știu că se plătea și o taxă pe celibat…
Silviu Prigoană: Era vreo 5% din salariu pentru cei care nu aveau copii, una dintre măsurile luate de Ceaușescu pentru creșterea natalității. În afară de interzicerea, la un moment dat, a avortului, s-a introdus și taxa de celibat, tocmai pentru a-ți face un calcul și a-ţi zice că mai bine te însori și faci un copil decât să mai dai banii ăștia la stat.
După Revoluție, piața era goală și puteai să faci orice. Prin martie 1990 a apărut Legea 15. Primăriile eliberau atunci o serie de diplome, eu am avut nr. 45 pe județul Cluj şi m-am apucat să fac niște lucruri; era un singur impozit, se numea ICM – impozitul pe circulația mărfurilor – și era 3% din valoarea încasărilor.

Cristina Chiriac: Mai simplu și poate mai bine.
Silviu Prigoană: Nu pot să cuantific acum dacă era mai bine sau nu, era un singur impozit. Am deschis un bar, am deschis o discotecă. Ce puteai să deschizi rapid? Ce nu prea era.

Cristina Chiriac: Trebuia să ai ceva spirit de întreprinzător ca să poți să te gândești și să pui în aplicare, să identifici cererea.
Silviu Prigoană: Înainte de Revoluție nu erau o problemă banii, toată lumea avea bani. Blugi, Coca-Cola, țigări, ciocolată, chestiile astea lipseau, nu banii. La un moment dat, cred că în 1987-1988, nu mai circulau bani în țară – te duceai la oricine să obții orice cu un salam de Sibiu, un cartuș de Kent, cafea. Cartușele alea de Kent și cafeaua cred că erau atât de plimbate săracele încât nici nu mai aveau scris pe ele, toată lumea dădea, din stânga în dreapta, era un troc generalizat. Dacă noi mergeam, de exemplu, la întreprindere să luăm niște curele de transmisie de la nu știu ce fabrică, nu trebuia să stăm la coadă, duceam și noi una, alta, niște alcool și imediat se rezolva orice problemă. Era un troc generalizat pe tot teritoriul țării.

Cristina Chiriac: Nu exista definiția traficului de influență.
Silviu Prigoană: Asta s-a inventat mai târziu, pentru că demnitarii, pe vremea aceea, nu prea aveau cum să facă trafic de influență și nu prea aveai pentru ce să faci trafic de influență. Toată lumea primea casă de la partid și în funcție de cât de apropiat erai de șeful de la partid aveai apartamentul cu mai mulți metri pătrați; numai că era o lege care spunea că la atâtea persoane aveai atâția metri pătrați. Era simplu. Dacă mai făceai un copil, te duceai la secretarul de partid: şefu’, îmi mai trebuie o cameră. Acum trebuie să te duci pe la niște bănci, să mai iei niște credite. S-au schimbat fundamental lucrurile. Nu știu dacă era mai bine atunci sau acum, fiecare în dreptul lui să hotărască, eu am dus-o la fel de rău și atunci, și acum, nu e mare diferență.

Cristina Chiriac: Dacă sunt telespectatori care vor să ne contrazică, ne pot scrie pe contul nostru de Facebook.
Silviu Prigoană: Pot să intre și în direct. Înainte de Revoluție aveam cinci video-uri pe care le închiriam cu televizoare color și aveam cam 500 de lei pe seară; era 2500 de lei salariul mediu în economia națională şi eu încasam 2500 de lei pe noapte.

Cristina Chiriac: Poate de atunci aveați pasiunea pentru televiziune?
Silviu Prigoană: Nu. Pasiunea pentru televiziune a fost altceva. A fost un proiect cu mai multe televiziuni, un concept pe care l-am pus la punct cu un asociat al meu pentru televiziunile de nișă. Era un trust de presă mai mare care a avut succesul pe care l-a avut, dar eu a trebuit să mă retrag din povestea asta, şi nu pentru că m-ar fi forțat cineva, ci așa am hotărât eu. Era un trust de presă care trebuia să conțină ziare, reviste, posturi de radio, posturi de televiziune, nișate toate, inclusiv locale și naționale. Era un proiect mai măricel și s-a concretizat din el, s-au deschis mai multe ziare, reviste – dintre care două funcţionează de 15 ani, încă se tipăresc, Taifasuri, pentru femei, și Fanatik, pentru bărbați. Televiziunile erau nișate toate, de la televiziuni de știri, sport, manele până la folclor. Noi am deschis și am luat licențe și pentru televiziune erotică, ecumenică, desene animate. Proiectul era foarte mare, dar finanțatorul cu care am lucrat noi, o firmă din Elveția, s-a demonstrat ulterior că era mai neserioasă. Noi am făcut cam 60% din proiect, nu era foarte mult să-l terminăm; până unde am ajuns noi, pe puterile noastre, a fost foarte bine, minunat, eu sunt mândru de ce am făcut.

Cristina Chiriac: Ați făcut prima firmă în 1990, la Cluj. Cum a fost mutarea de la Cluj către București?
Silviu Prigoană: În 1992 a murit soția mea, am rămas cu doi copii și am hotărât să ne mutăm. Eu am vrut să ne mutăm în Tokyo, pe principiul apă mare, pește mare; dacă vrei să prinzi un pește mare, nu o să-l prinzi în Dâmbovița. M-am dus la ambasadă și am discutat, iar ei au rămas surprinși… cum să emigrez în Japonia? De 10 ani însă duc acolo multă forţă de muncă.

Cristina Chiriac: Nu v-a fost frică? Nu ştiaţi limba, aveaţi doi copii minori…
Silviu Prigoană: La fel de greu mi-ar fi fost să mă adaptez în Japonia, să învăț limba japoneză cum mi-a fost și în București să învăț limba dâmbovițeană. Eu am venit cu un accent de la Cluj, râdea lumea de mine pe aici, și-a dat seama că sunt un intrus și mi-a fost greu să răzbesc. N-a fost deloc simplu, n-a fost ușor, dar acum îmi dau seama cât de greu a fost atunci. Am importat și am vândut mașini din Franța și din Germania, am adus rulmenți și blugi din Turcia, Coca-Cola, Vegeta și parfumuri, săpunuri Lux din Ungaria… era micul trafic de frontieră din care puteai să acumulezi. La un moment dat am ajuns să ducem trenuri cu cereale la procesat pentru a face alcool; fabrica statului ne presta servicii – ne transforma cerealele în alcool – și noi vindeam cu prețul de producție, cât ne costa pe noi, la Alimentara. Singura diferență era ambalajul returnabil. Noi vindeam toată producția de alcool cu același preț de producție la ICS Alimentara (aveam contract cu Brașovul), cu retur de ambalaj; deci ne ambala produsul în sticle și noi ceream la jumătate, după care vindeam sticla cu doi lei – la milioane de sticle erau milioane de lei. Nu înţelegea Garda Financiară, care se înființase prin 1992, unde-i business-ul la noi, că noi vindem cu prețul de producție. Profitul erau sticlele și ambalajele pentru care noi luam banii cash pentru că așa era plata atunci, te duceai cu tiruri cu sticle la centrele de colectare și se dădeau banii cash. Astea au fost începuturile de business.

Cristina Chiriac: Ați făcut şi o televiziune de știri. Vă spuneam înainte de emisie că-mi aduc aminte de secvența în care vă duelați cu Vanghelie.
Silviu Prigoană: Asta a fost mult mai târziu. Cât timp am fost proprietarul televiziunilor, nu am apărut decât la prima emisie a postului. În momentul în care s-a lansat postul de televiziune, am apărut o jumătate de oră, la început, când am discutat cu doi moderatori – Simona Bălănescu, prima moderatoare, și George Dumitrescu, care a prezentat primul buletin de știri la Realitatea TV. Nu am mai apărut la televiziunea mea decât după ce am vândut acțiunile, mi se pare că după vreo doi ani.

Cristina Chiriac: Câți ani ați deținut Realitatea?
Silviu Prigoană: Doi ani și jumătate. Cât am avut bani, când n-am mai avut bani am tras oblonul. Noi am fost păcăliți de către investitorii care trebuiau să vină nu neapărat cu banii de investiție, nu aici a fost marea problemă, ci cu niște investiții în echipamente, și trebuiau să facă plățile externe pe sateliți; nimic din salarii sau taxe și impozite. Când am vândut o parte din televiziuni, datoriile erau zero, totul era achitat la stat. A fost singura televiziune care în perioada respectivă plătea salariile pe cartea de muncă, toți plăteau pe lângă și cum se descurcau. Eu am ținut foarte mult la colegii mei din trustul de presă pentru că oamenii aveau nevoi și necesități, începeau să facă credite, le trebuia adeverință de la serviciu și nu puteai cu minimum pe economie să iei credit. Am încercat să-i ajut cât am putut și am făcut lucruri frumoase de care sunt mândru, inclusiv patru copii.

Cristina Chiriac: Știți că am pus pe Facebook un anunț că veți fi invitatul nostru în această seară și câțiva colegi care încă mai lucrează la Realitatea ne-au rugat să vă transmitem salutările lor.
Silviu Prigoană: Eu mă întâlnesc cu cu ei, avem o întâlnire a noastră; inițiatorii Realității ne vedem la câte un șpriț și depănăm amintiri. Și anul trecut ne-am întâlnit. La 1 noiembrie am început emisia și cam în fiecare an ne vedem gașca de la început.

Cristina Chiriac: O singură întrebare o să vă mai adresez în ceea ce privește business-ul și apoi trecem la valorile acelea tradiționale pe care vreau să le discutăm.
Societatea românească, așa cum ați spus și dumneavoastră, este frământată de foarte multe idei preconcepute. Chiar ne povesteați puțin mai devreme de faptul că venirea dumneavoastră de la Cluj în București n-a fost una tocmai ușoară, sau primirea bucureștenilor pe meleagurile noastre dâmbovițene n-a fost una caldă. Din punctul meu de vedere, dacă ai un handicap, mai ești și văduv, sigur lumea nu te privește cu ochi buni. Ce sfaturi le-aţi da celor aflaţi într-o situaţia similară?
Silviu Prigoană: E foarte complicat, nu poți da sfaturi nimănui, fiecare caz este particular. Important e ca persoana care s-a născut cu un handicap sau l-a dobândit ulterior să ignore faptul că are un handicap. Chiar poți să ignori și eu asta am făcut, respectiv am ignorat faptul că am un picior de lemn.

Cristina Chiriac: V-a schimbat faptul că a intervenit acest eveniment în viața dumneavoastră?
Silviu Prigoană: Cred că da. În primul rând, oamenii din jur în prima fază te compătimesc, toată lumea îți plânge de milă. Este exact lucrul de care nu ai nevoie. După care, lumea te rejectează, vizitele se răresc din ce în ce mai mult până la deloc, prietenii se detașează pentru că e complicat – stând un an și jumătate într-un cărucior cu rotile… în prima lună am înțeles, te-am văzut de două ori, pe urmă te văd la trei luni, pe urmă la doi ani și pe urmă nu te mai văd deloc pentru că am altă treabă. Vorbesc de handicap locomotor, pentru că dacă nu ai o mână, e mai simplu, depinde care dintre ele, cea cu care dai sau cu care primești… Nu poți să-ți mai desfășori activitățile cu gașca ta, nu mai poți să mergi la fotbal, nu mai poți să mergi în concedii, în excursii. Dacă tu ești atât de handicapat și mintal încât să te autoizolezi, e problema ta personală, dacă ești un pic mai „misrupist” și îți vezi de viață înainte, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Într-adevăr, persoanele cu handicap, indiferent de ce tip, sunt persoane extraordinar de bune, ca mine, sau extraordinar de rele, ca alții. Nu există oameni care să rămână în permanență în normalitatea lor, asta e natura umană, se întâmplă ceva în creier acolo, în subsidiar. Eu am fost mai avangardist din toate punctele de vedere și nu am ținut cont că aș avea un handicap, chiar nu m-a încurcat cu nimic povestea asta, poate mai mult m-a ambiționat, pe undeva, să fac lucruri. De exemplu, am făcut o firmă de protezare; am făcut-o pentru mine, pentru că nu exista. Exista o firmă de protezare, una mai pricopsită, cel mai aproape în Austria și de câte ori trebuia să șurubăresc la ea trebuia să mă urc în avion sau în mașină, să merg mii de kilometri să-mi strâng un șurub. M-am enervat pe chestia asta și atunci am deschis o firmă de protezare. Am făcut de toate, am făcut și copii.

Cristina Chiriac: Pentru că vorbeam de valorile tradiționale, cea mai importantă valoare, din punctul meu de vedere, este aceea de a procrea, de a avea o familie, de a face copii, de a transmite mai departe ceea ce am primit. Aveți patru băieți şi o grămadă de fini...
Silviu Prigoană: Cu care mă văd în fiecare an, în prima vineri din luna mai. E foarte greu să mă duc la ei, sunt și din Suedia, din Canada, Statele Unite; o dată pe an mă întâlnesc cu cei care pot să vină. Anul ăsta, de exemplu, n-au putut să vină finii din Canada, așa e modelul la ei cu liberele, mai complicat, nu e ca la noi, scoatem o adeverință medicală și venim la sindrofie. În general, mă văd cu toți cam o dată pe an.

Cristina Chiriac: Știu că sunteți un mare iubitor de copii și copiii se simt minunat în preajma dumneavoastră, eu pot să certific lucrul acesta. V-ați mai dori un copil?
Silviu Prigoană: Nimic nu este exclus. Eu îmi doresc mulți copii. Cu cât înaintezi în vârstă, îți dai seama că devii izolat, copiii tăi cresc și te rejectează. Sunt lucruri naturale, nu pentru că ar vrea să te rejecteze, dar cercul de prieteni e altul, nu mai e cercul tău, e cercul lui, și în momentul în care intri în cameră la el intempestiv și îți pune întrebarea de ce nu bați la ușă, să știi că legătura dintre voi s-a rupt. Asta se întâmplă pe la 14-15 ani, nu mai târziu, e primul semn. Şi atunci stai și te gândești că rămâi singur. Singurătatea, de la o anumită vârstă încolo, este cel mai grav lucru care ți se poate întâmpla. E foarte complicat să devii izolat. Noua generație a început să se izoleze ea singură – prin noua tehnologie, ei nu mai socializează ieșind și făcând lucruri împreună. Pe vremea mea, vorbesc și eu ca tata, când ne întâlneam două familii, jucam remy, asta era de bază, șah, remy, table, jocuri de masă, de societate, interacționam. Acum, se întâlnesc două sau patru familii, stau pe canapele, toți cu televizorul aprins și toți fac ceva acolo… online, toată lumea online. Nici nu cred că ar mai trebui să se întâlnească, ar putea să stea fiecare la casa lui; toată lumea e foarte ocupată, toată lumea e cu gadgeturi, dacă nu e semnal, sunt distruși. Primul lucru de care întreabă când intră în casă este parola de la wireless și mi se pare o chestie searbădă, ciudată. Eu le-am mai interzis multora dintre cei care mă vizitează; am la intrare un încărcător cu opt posturi de încărcare, pe diverse tipuri de telefoane, şi îi rog să-și lase telefonul la încărcat.

Cristina Chiriac: Este de notorietate faptul că sunteți afacerist sau ați fost.
Silviu Prigoană: Am fost. Aici e greșeala moderatorilor, a ziariștilor... le spun afaceriști; nu sunt afaceriști, din punctul meu de vedere nu sunt afaceriști.

Cristina Chiriac: Dar ce sunt?
Silviu Prigoană: Sunt întreprinzători. Patronii sunt întreprinzători, nu sunt afaceriști.

Cristina Chiriac: Prin anii ’90, termenul de întreprinzător sau de privatizat aș putea să spun că era foarte corect.
Silviu Prigoană: Nu poți să spui afacerist, că aude tata și spune: clar, ăsta este afacerist, fură, e vagabond, e hoț. Asta este percepția publică. În țara asta s-a înmagazinat în mintea cetățeanului un lucru: dacă ai bani, e clar că ai furat.

Cristina Chiriac: Nu.
Silviu Prigoană: Ba da. Faceți un sondaj.

Cristina Chiriac: Poate ai muncit.
Silviu Prigoană: Nu există aşa ceva. Toți sunt hoți, sunt bandiți… Dar dacă vine un „investitor” turc, polonez, marțian, nu contează, ăla e investitor, poate să tragă și țepe. Noi, ca stat, am fost țepuiți de toți din jur. Ne-au furat petrolul, ne-au furat resursele, ne-au distrus tot ce putea să existe concurență pe piețele lor, ne-au cumpărat întreprinderile și le-au tăiat ca să nu aibă concurență ei; mari concerne fabricante de diverse au venit și au cumpărat de la noi fabrici, după care le-au tăiat și le-au dat la fier vechi ca să nu aibă concurență, noi nu ne-am prins de figură atunci pentru că nu știam ce este concurența.

Cristina Chiriac: Dar poate ar fi trebuit să ne prindem pentru că România are un Parlament, în Parlament sunt politicieni.
Silviu Prigoană: Au fost făcute și niște compromisuri.

Cristina Chiriac: Aţi atins un subiect sensibil.
Silviu Prigoană: Sunt un om realist și corect. Am plătit prețul intrării în Comunitatea Europeană, noi am fost acceptați în Comunitatea Europeană dacă cumpărăm fregate de la englezi, dacă dăm curentul la italieni, dacă dăm petrolul la austrieci, dacă dăm, dacă dăm, dacă dăm. Tot ce s-a dat s-a dat prin lege, că așa era modelul pe vremea aia și au fost semnele integrării noastre în Comunitatea Europeană. Am vrut democrație, am vrut Comunitatea Europeană, am plătit prețul. Culmea e că plătim în continuare prețul nesăbuinței noastre. Noi am vrut, am ținut tururile deschise două zile, ca niciodată, ca să se facă numărul de voturi să intrăm în Comunitatea Europeană, dacă vă aduceți aminte. Nu s-a întâmplat niciodată în istorie să se facă o votare două zile.

Cristina Chiriac: Pentru că ați deschis un subiect sensibil, la care eu mă pricep, sau cel puțin așa spun eu, mai rămâne să vedem ce spune opinia publică, acela al privatizărilor, vreau să vă spun că țara efectiv nu a fost vândută neapărat când România a intrat în Uniunea Europeană.
Silviu Prigoană: Nu. A început cu mult înainte. Există o carte scrisă de o doamnă, mi se pare că o cheamă Cristina Chiriac, unde se explică cam care a fost jaful național, dacă cineva este interesat. E simplu, iei cartea, o citești, te-ai dumirit, e cu date și cifre concrete. Ce s-a întâmplat a fost partea premergătoare integrării și după integrare; înainte a fost foarte multă prostie și nesăbuință, pe urmă au fost niște comenzi venite din exterior. De exemplu, eu am cerut în Parlamentul României să renunțăm la ajutorul social. Nu poți să dai ajutor social unui cetățean apt de muncă. Nu ești tu obligat ca stat să-i dai de lucru, e obligația lui să-și caute de lucru; tu îi dai ajutor o perioadă limitată, pe urmă e problema lui, nu se poate la nesfârșit un om apt de muncă să primească ajutor. M-am dus la Comisia de Muncă și am cerut, printr-un proiect de inițiativă legislativă, să se taie de la rădăcină, pentru că oricum acei bani îi ia, la țară, de exemplu, crâșmarul satului, pe bază de caiet; când vin ajutoarele, prima dată se duc acolo și cam toți banii rămân acolo pentru că se cumpără țuică de banii ăia. Mi s-a spus, de către vice-președintele Comisiei de Muncă din Camera Deputaților că nu putem să abrogăm o asemenea lege pentru că este o chestie impusă de Comunitatea Europeană. Am spus că e foarte bine că este impusă, să o și plătească ei dacă este impusă și a rămas în coadă de pește.

Cristina Chiriac: Ați mai avut și alte inițiative.
Silviu Prigoană: Multe inițiative legislative. Eu am avut inițiative legislative prin care să aduc cam două miliarde la bugetul de stat. Majoritatea proiectelor de inițiativă legislativă aduceau bani la bugetul de stat, de exemplu modificările la codul fiscal – ONG-urile, asociațiile, fundațiile nu plătesc impozit pe terenuri și clădiri, nici cultele religioase. Am cerut în mod imperativ să facem cumva să fie impozitată toată lumea, pentru că nu mi se pare corect să nu fie impozitate asociațiile, fundațiile – oi fi tu fundație, dar dacă ai teren și o clădire, plătește, dacă nu, deschide-ți o căsuță poștală și lucrează online de la distanță, nu e obligatoriu să stai în ditai palatul în centrul Bucureștiului și să nu plătești nimic. Am fost înțeles greșit, cum că am eu ceva cu ONG-urile, cu ăștia amărâții. Bine, nu impozitaţi. Am făcut un proiect de inițiativă legislativă pentru un centru internațional de conferințe care să funcționeze în Palatul Parlamentului și Palatul Parlamentului să se mute în actuala Bibliotecă Națională, eu având şi documente de la Academia Română că actuala clădire nu se pretează a fi Bibliotecă Națională dintr-o grămadă de motive care erau scrise acolo. Am venit în fața Parlamentului cu argumentul că nu mi se pare corect ca noi, ca parlament, să stăm în a doua cea mai mare clădire de pe planetă, ci să stăm și noi pe malul unei ape, cum stau majoritatea parlamentelor din Comunitatea Europeană. Se creau instantaneu 40.000 de locuri de muncă. Cheltuiala de întreţinere a Casei Poporului, în momentul de față, este de 60 de milioane de euro pe an. Contractul de închiriere a Casei Poporului era negociat de mine la 120 de milioane de euro pe an; plus 60 de milioane cât era întreținerea, ieșeau cam 180 de milioane din start. România era pe harta planetei ca un punct important și se auzea de România, de toate congresele care se organizau aici. Marile Congrese știți că se țin în Las Vegas și în Amsterdam, sunt locațiile occidentale preferate pentru că întotdeauna când vin oamenii la congrese și stau 10 ore pe zi, după trebuie să le dai și ceva entertainment – pe care trebuiau să fie cazinouri, magazine, spectacole. Lucrând în Parlamentul României cu oameni care de-abia știau să vorbească limba română… nu știau săracii deputați și senatori nici măcar care este rolul lor în Parlament, ei se considerau până în ultimul an de mandat prelungirea primarului, veneau și se băteau în bugetul național consolidat să le aprobi ca amendament șindrilă la biserică sau o țeavă pe nu ştiu ce stradă în comuna nu știu care. Nu știau exact care este rolul lor de legiuitori, prea puțini știau care e rolul lor. Am făcut proiecte de inițiativă legislativă care însumau ca bani vreo două miliarde aduşi la buget. Am făcut și cu schimbarea denumirii rromilor în țigani. În momentul de față nu există o lege prin care ei să fie denumiți rromi, dar există ultimele douăzeci de recensăminte în care ei au fost trecuți la rubrica „țigani”; erau români, maghiari, germani, țigani, tătari ş.a.m.d.; naționalitatea rromă era trecută „țigani”, iar la ultimul recensământ au fost trecuți rromi. Eu am considerat că este o chestie abuzivă pentru că există o confuzie între România, rrom, român; eu am vrut să le fac lor un bine, adică n-am vrut să fie jigniți că sunt confundați cu noi, românii, de asta am făcut proiectul de inițiativă legislativă. Știți cum se numește spermatozoidul de țigan? Esență de rom. Ca să nu existe confuzii pe piață, am făcut și acest proiect de inițiativă legislativă, în momentul în care eram suspendat din Partidul Democrat Liberal, să nu aibă de suferit partidul din inițiativa mea legislativă. Proiectul trecea la un moment dat, însă s-a negociat cu Guvernul; trebuia să cadă Guvernul și s-a înțeles cu minoritățile să nu-mi treacă mie proiectul de lege. Cam așa a fost, pe scurt, povestea cu proiectul de inițiativă legislativă. Am făcut și proiectul de inițiativă legislativă pentru legea prostituției, a fost primul proiect de lege făcut cât de cât documentat; am făcut o documentare aprofundată pe teritoriul Comunității Europene și cea mai bună lege din Comunitatea Europeană era la nemți, în 2001 s-a introdus la ei legea prostituției, de la ei am luat. Au venit organizațiile astea ecumenice cu crucea, cu tămâia, cu cădelnița, au venit doamnele foarte supărate și am spus că proiectul de lege este pentru domnii care dau servicii sexuale, că nu doar doamnele dau. Doamnele mai și plătesc și mai şi primesc servicii sexuale fără să fie taxate, adică nu se eliberează chitanță. N-a trecut proiectul de inițiativă legislativă, în schimb a fost pentru prima dată în istoria României când din 110 deputați 99 s-au abținut la vot, n-au avut nici păreri pro, nici contra, au zis: decât să am scandal cu nevasta și cu popa, mai bine mă abțin.

Cristina Chiriac: Văd că vorbiți cu foarte mult patos despre inițiativele politice și despre tot ceea ce ați inițiat.
Silviu Prigoană: Mi-am făcut treaba. Proiectul de inițiativă legislativă a avut un rol, pentru că la un moment dat s-a dezincriminat din codul penal infracțiunea de prostituție și am zis că nu poate rămâne nereglementat – ori e dezincriminată, ori e reglementată, nu poți să o lași de izbeliște. Argumentul nu era aducerea de bani la buget, s-a înțeles greșit. Din bugetul de stat consolidat, o parte din bugetul Ministerului Sănătății se duce pe tratamentul bolilor venerice, care sunt scăpate de sub control în momentul de față și prin lege tratamentul este gratuit și obligatoriu. Statul plătește… nu mai știu cât este astăzi procentul, dar atunci era semnificativ. Am spus că dacă reglementăm, cât de cât ținem sub control. De exemplu, în Germania s-au deschis mii de așezăminte în primul an, zeci de mii și s-au închis zeci de mii în anul următor pentru că n-a funcționat.

Cristina Chiriac: Vă gândiți să vă întoarceți în politică?
Silviu Prigoană: Nu este exclus; niciodată să nu spui niciodată. Ştim noi ce ne-aduce ziua de mâine? Stați s-o apucăm și apoi mai vedem.

Cristina Chiriac: Ne apropiem de finalul emisiunii...
Silviu Prigoană: Nu pot să cred. Și pentru atâta m-am deplasat… mă dați afară?

Cristina Chiriac: Nu.
Silviu Prigoană: Ce mi-a plăcut la televiziunea dumneavoastră e că nu ați făcut pauză de publicitate, nu m-ați oprit, la alte televiziuni mă opreau.

Cristina Chiriac: Am o întrebare-cheie acum, e un fel de tradiție, o adresez tuturor invitaților mei: din punctul dumneavoastră de vedere, ce înseamnă autentic românesc?
Silviu Prigoană: Ceva ce crește numai în România.

Cristina Chiriac: Ca de exemplu?
Silviu Prigoană: Cârnații de Pleșcoi.

Cristina Chiriac: Da, e o idee…
Silviu Prigoană: Autentic românesc este Brâncuși, de exemplu. Ca să scoți autenticitatea românească în evidență trebuie să fii foarte puternic în povestea asta. Revenim, păstrarea tradițiilor și a culturii e foarte importantă, dar lumea nu pricepe lucrurile astea, nu pune bază acum; o să pună bază mai târziu, când va fi mult prea târziu. În primul rând, noi nu avem talentul să ne protejăm, să ne ocrotim valorile. Noi nu avem o scară de valori, nu avem așa ceva, nu avem la ce să ne raportăm și atunci tot ce înseamnă raportare înseamnă internet, topuri și facem ca maimuțele.

Cristina Chiriac: Copiem.
Silviu Prigoană: Copiem prost, foarte prost și nu punem bază pe talente, pe tradiții, pe nimic; oamenii de cultură sunt rejectați din start. Într-un timp se mai discuta despre un scriitor, doi, mai ieșea câte un scandal cu un scriitor, cu câte un poet… a murit și Păunescu și nu se mai știe nimic de nimeni. Nu a mai devenit interesantă problema pentru că nu e promovată. Mi s-a părut foarte interesant că s-a introdus religia în școli și nu s-a introdus cultura în școli. Fiecare guvern cum consideră… în toate țările unde s-a introdus religia, după 50 de ani, 50% au fost atei. Din punctul meu de vedere e un lucru bun că s-a introdus acum, nepoții mei probabil o să fie scutiți de a învăța chestii de conștiință în școală; asta nu se învață în școală, se învață în familie. Ăsta a și fost motivul pentru care am cerut printr-un proiect de lege tăierea salariilor popilor; 70 de milioane de euro se dau acum – înainte erau 200 de milioane cu ajutoarele date prin diverse canale cultelor religioase. Cum să faci așa ceva? Religia ține de conștiință, ca și partidul.

Cristina Chiriac: Ca și tradiția românească.
Silviu Prigoană: Exact. Asta ar trebui să fie subvenționată de comunitate. Ceea ce ţine de tradiție și de cultură trebuie subvenționat de stat, ceea ce ţine de religie și de partid trebuie să fie subvenţionat de enoriaș personal, el trebuie să meargă și să contribuie să-și mențină partidul în viață, să-și mențină religia în viață, să-și mențină popa pe lângă el. Noi nu avem mentalitatea de învingător. Îmi spunea cineva că noi am fost un popor învingător; bine, cu cine ne-am luptat? Cu turcii. Ok, când i-am bătut pe turci, că nu-mi aduc aminte? Scrie în istorie că i-am cam bătut, dar nu-mi iese mie ceva, că sabia lui Ștefan cel Mare este la Istanbul, nu e a lui Osman Pașa la Suceava. Și în al doilea război mondial, că e mai aproape de noi, am stat cu nemții până ne-am dat cu rușii, în alt război am stat cu ăia până ne-am dat cu ăialalți, tot timpul am fost fără demnitate, tot timpul am negociat în genunchi.

Cristina Chiriac: Nu suntem toți la fel şi mai avem o şansă.
Silviu Prigoană: Nu suntem toți la fel, dar avem talentul să ne alegem conducătorii care sunt toți la fel.

Cristina Chiriac: Mai avem nevoie de educație și de timp.
Silviu Prigoană: Până ne educăm în timpul în care spuneți dumneavoastră, se desființează țara.

Cristina Chiriac: Să sperăm că nu.
Silviu Prigoană: Nu mai avem nici tradiție, nu mai avem nimic autentic, dar, cu siguranță, dacă vă continuați dumneavoastră povestea cu iile, cel puțin o să rămână ceva în ţara asta, și dacă este un brand românesc ia, înseamnă că totuși mai avem ceva. Eu am făcut un proiect de inițiativă legislativă ca brandul de țară să fie Casa Poporului; este o construcție făcută, țările, în general, sunt reprezentate printr-o construcție. Dar nu trebuie să gândim și să facem un concurs pentru ceva ca brand de țară, pentru că avem – stilizați Casa Poporului, Palatul Parlamentului, și ăsta este brandul de țară. Când spui Anglia, te gândești la Big Ben, când spui Franța, ai Turnul Eiffel, când spui orice țară, ai o construcție.

Cristina Chiriac: Eu zic să punem ia în loc de Casa Poporului, ca brand.
Silviu Prigoană: Ia ar fi mult mai bine decât o frunză.