Unirea Principatelor Române din 1859 a fost un moment istoric important pentru poporul român. Acest eveniment a marcat începutul unei noi ere în istoria României, formarea statului național unitar român.
Evenimentele care au condus la Unirea Principatelor au rădăcini adânci în istoria României. În iunie 1848, muntenii au adresat un memoriu Porții, exprimând dorința firească a românilor de a se uni într-un singur stat. În acea perioadă, la Viena, a fost discutată problema regimului politic al Moldovei și Țării Românești în cadrul Conferinței Internaționale, unde pozițiile puterilor europene s-au împărțit.
Pentru a reglementa situaţia din Principate, Poarta şi Rusia au încheiat Convenţia de la Balta Liman (1849), unde s-a reinstaurat controlul politic al celor două puteri.
Însă, noua criză internaţională, care a dus la la izbucnirea războiului dintre Rusia şi Turcia în 1853 şi implicarea Franţei şi Marii Britanii în anul următor, a apropiat cele două obiective majore pe care paşoptiştii erau hotărâţi acum să le realizeze: unirea şi independenţa Principatelor.

Manevrele diplomatice pentru a pune capăt Războiului Crimeii şi a rezolva „chestiunea românească” au fost făcute, ca şi în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor obiective, dar de data aceasta, pentru prima oară, românii înșiși au avut un rol crucial în hotărârea propriului lor viitor.
Cu prilejul Congresului de Pace de la Paris, care punea capăt războiului, domnii Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Grigore Ghica (Moldova), în memoriile adresate guvernului francez şi Congresului, cereau unirea celor două ţări sub conducerea unui principe dintr-o dinastie din Apusul Europei, ca singurul mijloc de a rezolva chestiunea Principatelor.
Cererile lor au fost susţinute de o amplă mişcare națională şi sprijinite de Franţa, Prusia şi Sardinia.
Rusia, învinsă în război, a urmat voinţa Franţei, marea învingătoare. Anglia nu s-a pronunţat, dar Poarta şi Austria s-au opus.
În cele din urmă, Congresul a decis ca Poarta să convoace, în fiecare din cele două ţări, un Divan ad-hoc care să „reprezinte interesele tuturor claselor” pentru a prezenta dorinţele populaţiei în privinţa organizării Principatelor.

O comisie europeană formată din delegaţii marilor puteri urma să se întrunească la Bucureşti pentru a cerceta starea Principatelor şi a propune „bazele organizării viitoare”.
Tratatul de la Paris , semnat la 30 martie 1856, desfiinţa protectoratul rusesc, punea Principatele sub garanţia colectivă a celor 7 puteri întrunite la Congres; garanta respectarea autonomiei lor sub suzeranitate otomană şi libertatea navigaţiei pe Dunăre, sub supravegherea unei Comisii europene. Rusia era obligată să cedeze judeţele din sudul Basarabiei, care erau reunite cu Moldova.
Până la organizarea definitivă a Principatelor, Poarta a numit caimacami, care urmau să organizeze alegeri pentru Divanurile ad-hoc. Votul a dat câştig de cauză partidei unioniste, care se bucura de un puternic sprijin popular. Revenirea din exil a revoluţionarilor de la 1848 a stimulat considerabil mişcarea unionistă. Cele două adunări au adoptat cu largă majoritate dorinţele naţionale ale românilor.
În 1858 s-a întrunit la Paris Conferinţa puterilor garante pentru a decide organizarea Principatelor. Miniştrii de externe ai Franţei, Sardiniei şi Rusiei au recomandat aprobarea cererilor Divanurilor ad-hoc, în special „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur principat sub domnia unui principe străin”.
Propunerea, combătută cu stăruinţă de Turcia şi Austria, nu a fost acceptată. În cele din urmă, s-a încheiat o Convenţie (1858), cu rol de Constituţie, prin care se hotăra noua organizare a Principatelor. Prin aceasta se acorda celor două ţări, constituite sub numele de „Principatele Unite Moldova şi Valahia” (fiecare cu guvernul şi Adunarea sa proprii), numai o unire parţială. Erau admise ca instituţii comune o Comisie centrală mixtă, care pregătea legile de interes comun, şi o Curte de Casaţie, ambele cu sediul la Focşani. Convenţia cuprinde şi principii de organizare modernă: desfiinţarea privilegiilor, egalitatea în faţa legilor.
Domnul urma să fie ales pe viaţă, dintre pământeni, de Adunarea electivă a fiecărui Principat şi trebuia să conducă ţara cu ajutorul unui consiliu de miniştri.
În Moldova exista o largă majoritate unionistă, care cuprindea şi pe doi dintre cei trei caimacami. Situaţia din Ţara Românească era însă diferită: doar un singur caimacam era unionist. În schimb, majoritatea populaţiei sprijinea ideea unirii. După îndelungi discuţii, deputaţii moldoveni, în majoritate unionişti, au optat pentru Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn la 5 ianuarie 1859. Adunarea din Ţara Românească era divizată între mai mulţi candidaţi, între care paşoptistul Nicolae Golescu, care ar fi trebuit să funcţioneze ca domn provizoriu, până la aducerea unui prinţ străin.

La 24 ianuarie 1859 însă, sub puternica presiune a populaţiei bucureştene, Adunarea Ţării Româneşti a optat la rându-i pentru Alexandu Ioan Cuza.
Unioniştii s-au bazat pe faptul că prevederile Convenţiei de la Paris nu interziceau alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele ţări.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor, în Moldova, la 5 ianuarie 1859, şi apoi, la 24 ianuarie, acelaşi an, în Tara Românească, soluţia găsită de unionişti pentru înfăptuirea Unirii, a fost un act pe care nimeni nu l-a mai putut desface, deşi contextul internaţional şi chiar atmosfera internă erau foarte tensionate.