Există o parte a istoriei care se numește istoria contrafactuala și care se întreabă cum ar fi arătat firul istoriei dacă ceva din desfășurarea ei s-ar fi petrecut altfel. Astăzi, propun să facem o incursiune în ziarele și sălile de expoziție de la momentul anilor 1940 și să vedem cum arătau și care ar fi fost numele cele mai importante care s-ar fi putut păstra dacă nu am fi trecut prin comunism.
Înainte de bombardamente și de retragerile din oraș un loc important în geografia culturală a capitalei era Sala Dalles. Aceasta fusese deschisă în anii 1930 odată cu Fundația și era considerată una dintre cele mai mari și importante spații de expoziție ale orașului. Una dintre cele mai semnificative grupări artistice ale momentului era gruparea „Arta”.
Din păcate destul de necunoscută astăzi, ea era compusă din cei mai importanți artiști plastici ai vremii: Camil Ressu (profesor la Academia de Belle arte), Nicolae Dărăscu (pictor și unul dintre cei mai evidenți impresioniști români), Eustațiu Stoenescu (rector la acel moment al Academiei de Belle-Arte), Ștefan Popescu (mecena pentru muzeul „Toma Stelian” și pictor foarte influent pe lângă familia Brătienilor), Jean Al. Steriadi (pictor și director al Muzeului Kalinderu) și sculptorul Ion Jalea (la acel moment director în Ministerul Artelor, o personalitate foarte influentă ). Acestora li s-au adăuga în cadrul expozițiilor și mai tinerii Lucian Grigorescu și Henry Catargi. Cine erau aceștia din urmă?

Lucian Grigorescu (1894-1965) fără nicio legătură cu pictorul Nicolae Grigorescu, se naște în Dobrogea la Medgidia într-o familie de lucrători ai pământului, tatăl său era inginer agronom și arendaș. Începe studiile generale în Constanța, apoi la Brăila, iar cele de artă în București la Academia de Belle-Arte. Se întrerupe pentru că începuse Primul Război Mondial unde este înrolat și încadrat la școala de artilerie. Aici îl va cunoaște pe Mihail Ralea, viitorul colecționar de artă, dar mai important, viitorul ministru al artelor în perioada de început a regimului comunist.
După finalizarea Primului Război Mondial Lucian Grigorescu revine la București la studiile de artă, atât la cele academice, cât și la cele ale „Academiei Libere de arte frumoase” pe care le finalizează în 1920. Alege să meargă la școala de vară a coloniei de artă de la Baia Mare în aceea vară și acolo își va cunoaște viitoare soție, Ottilia Maria Nichiforescu. Neașteptat pentru tinerii de la acel moment alege să își aprofundeze studiile de artă întâi la Roma, iar mai apoi la Paris. În capitala franceză nu stă foarte mult, dar trece prin mai multe academii libere și ateliere, credem că inclusiv pe la școala lui Andre Lhote.

În 1927 descoperă sudul Franței care îl va rupe pentru mai bine de 10 ani de România; el se stabilește aici până în 1939. Asemeni multor artiști români înaintea lui, cum au fost Theodor Pallady sau Nicolae Dărăscu, albul și lumina sudului și a Mediteranei vor lăsa o puternică amprentă în arta sa. Revenit în țară definitiv, în 1940 devine membru alături de ceilalți pictori deja menționați în gruparea „Arta”. Este de amintit și faptul că Henry Catargi era un vechi prieten și un cunoscut din vremea studiilor la București și apoi la Paris, iar cu Steriadi picta adesea vara în Dobrogea. Este înrolat drept reporter militar de front și în Al Doilea Război Mondial, alături de Ciucurencu și alții. După conflagrație va primi o sarcină foarte importantă, cel mai probabil în virtutea prieteniei pe care o avea cu noii lideri din cultură, în mod special cu Mihail Ralea, dar și cu Pompiliu Macovei, va fi președintele comisiei pentru reorganizarea muzeelor din țară și organizare a Muzeului Național de Artă al Republicii în fostul Palat Regal din București, actual Muzeu Național de Artă al României.

După acest moment va ieși din ochiul public, nu va mai „deranja”, dar nici istoria artei nu l-a „deranjat” cu un loc de frunte în ierarhiile ei. Din păcate, deși valoarea artei create de el este una reală pentru că firul istoriei l-a adus să lege prietenii cu diferiți oameni politici importanți doar vremelnic în noul regim, arta lui nu a mai prins topul 10 al noii ierarhii de artă românească.
La prima vedere, Lucian Grigorescu crează o pictură grea, indescifrabilă, greu de privit și chiar de înțeles. El preferă să soarbă contururile lucrurilor, să le subțieze, când privești o pânză de-a sa pare că ai o lentilă încețoșată pusă pe ochi, care îți mișcă formele. Cu toate acestea, cromatica pânzelor sau a acuarelelor sale este una de mare rafinament, el reușind să contrapună culorile cu multă multă finețe. Greoi, dar rafinat, arta sa este una a luminii, care a asimilat lecția impresionismului, dar s-a depărtat de ea într-o oarecare măsură, pentru că a ajuns să creeze o pictură esențializată numai prin contrapuneri de contraste de culoare, asemeni pictorilor școlii lui Andre Lhote.
Este de urmărit cu atenție arta lui, ea poate deveni foarte la modă astăzi pentru că este genul de artă în care poți să te imersezi ușor. O importantă partea a creației sale s-a aflat ani de zile în orașul natal la Medgidia, iar astăzi se poate admira într-o sală dedicată la Muzeul de artă din Constanța. Cu siguranță Lucian Grigorescu rămâne un pictor demn de redescoperit, iar noi urmează să îi redescoperim în episoadele viitoare pe colegii săi de generație Henry Catargi și Paul Miracovici, conturând și mai bine peisajul artistic ai anilor 1940.





