N-am să reuşesc să înţeleg niciodată conceptul biblic al întoarcerii celuilalt obraz. Poate fiindcă atunci cînd eram copil am constatat că mai e sănătos să-i trînteşti niscai palme zdravene nesimţitului care te trage de codiţe. Ca adult civilizat am renunţat, desigur, la cafteală, din simplul motiv că există destule alte forme de ripostă la fel de eficiente în caz de situaţie conflictuală pe acelaşi principiu al neîntoarcerii obrazului.
Există însă situaţii în viaţă cînd şi aceste metode, diplomatice, să le spunem aşa, sînt ineficiente. Situaţii la limită cînd viaţa îţi este pusă în pericol şi întorsul obrazului te duce direct la groapă.
Nu mă interesează cum trec alţii prin propria lor existenţă, însă nu am cum să nu compătimesc, bunăoară, femeile chinuite de partenerii de viaţă, bătrînii loviţi de copiii lor sau, în general, oamenii al căror instinct de apărare s-a dizolvat în resemnare, compromisuri, frică, foame, gura lumii, tembelism sau alte motive, de la caz la caz. Îi compătimesc, dar nu îi înţeleg. În majoritatea cazurilor, aceştia sfîrşesc în spitale sau la cimitir.
În vremurile pe care le trăim, din ce în ce mai zbuciumate, mai violente, lipsite de reguli şi impredictibile, pasivitatea în situaţia unei agresiuni este poate cel mai mare rău pe care şi-l poate face cineva sie însuşi. Mai ales atunci cînd statul eşuează în rolul lui de protector al cetăţenilor, aşa cum putem vedea aproape zilnic în presă şi în stradă. Infracţionalitatea în creştere accelerată, justiţia putredă care trimite în libertate infractori periculoşi, poliţia impotentă, sumedenia de probleme socio-economice scăpate de sub controlul guvernului, educaţia la cote extrem de joase şi, peste toate, lipsa persectivei de mai bine conturează tabloul unei societăţi marcată de anomie şi insecuritate cetăţenească.
Aţa încît, a fi oaie paşnică şi docilă într-un staul cu gardurile rupte nu mai este, dacă a fost vreodată, o alegere înţeleaptă, oricît de frumos ar vorbi Scriptura despre ăia doi obraji. Fie că te atacă vreun dement cu un cuţit, scăpat de sub control la metrou, fie că te trozneşte soţul şomer întors băut de la crîşmă, fie că năvăleşte vreun hoţ peste tine în casă, indiferent de situaţie trebuie să fii pregătit să ripostezi dacă nu ai cum să eviţi şi să te retragi tactic din zona de conflict.
Dacă în anii trecuţi am considerat că arma de foc nu este o soluţie, din multiple raţiuni, inclusiv a legislaţiei care nu e favorabilă celui atacat în situaţii de autoapărare, mărturisesc că acum mi-am schimbat punctul de vedere. Nici electroşocurile, nici sprayurile aşa-zis paralizante şi nici armele cu bile nu sînt soluţia în cazul unei agresiuni, ba mai mult, pot excita şi mai mult agresorul sau agresorii. Pentru autoapărare, arma cu glonţ este singurul răspuns eficient, cu singura şi imperativa condiţie să o stăpîneşti de aşa manieră încît riposta ta să nu se soldeze, pe cît posibil, cu decese.
România este încă departe de alte ţări ale lumii în care portul de armă pentru autopărare este privit ca normalitate. Bunăoară, pînă de curînd, chiar şi militarii şi poliţiştii pensionari trebuiau să parcurgă etape complicate şi stupide, precum cursurile de pregătire, pentru a primi dreptul de a deţine o armă de foc şi chiar dacă acele cursuri s-au scos, procesul de obţinere a permisului de port-armă rămîne în continuare unul parcă anume gîndit spre a împiedica, nu pentru a facilita demersurile în acest sens.
Pe de altă parte, în bunul stil românesc al favoritismului, categoriile de cetăţeni care pot fi autorizaţi pentru procurarea şi deţinerea de arme letale sînt, conform Legii 295/2004, extinse complet nejustificat la persoane care, în mod normal, nu ar avea de ce să deţină astfel de arme şi să le poarte în stradă, cum ar fi demnitarii sau toate persoanele care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice, adicătălea chiar şi primari de comună, spre exemplu.
Acest lucru în condiţiile în care omul simplu nu se poate apăra în propria casă fiindcă nu are dreptul să îşi procure o armă strict în scop de autoapărare. Cazurile cu cetăţeni omorîţi de hoţii care i-au surprins la domiciliu sau femeile omorîte în bătaie de partenerii de viaţă sînt enorm de multe şi presa a prezentat o bună parte dintre ele.
Deţinerea de către oricare cetăţean care îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzute corect în Legea 295/2004 a unei arme letale în scop de autopărare nu ar trebui să mai fie, în ziua de azi, o imposibilitate legală, cu singura interdicţie ca acesta să fie scoasă din locuinţă. Vremurile tulburi pe care le trăim şi incapacitatea autorităţilor de a asigura securitatea cetăţeanului impun adaptarea legislaţiei în privinţa achiziţionării şi deţinerii armelor de foc la noile realităţi.
Legiuitorilor, daţi o şansă reală la apărare şi oamenilor simpli. Daţi o şansă femeilor abuzate, vîrstnicilor, mamelor singure, tuturor celor care oricînd pot deveni victime ale unor agresori în propria casă. Fiindcă atunci cînd viaţa cuiva e în pericol, am deplina convingere că Dumnezeul celor credincioşi îl va ierta dacă nu va sta legumă cu obraji împăciuitori şi-i va găuri atacatorului picioarele înainte ca ăla să-i ia gîtul.
