Ne apropiem cu pași repezi de sărbătoarea Învierii și, în jurul nostru, se vorbește tot mai mult despre post: despre ce mâncăm, ce nu mâncăm, rețete de post, reguli și tradiții. Și e firesc, postul alimentar face parte din călătoria noastră către Paște. E o formă de disciplină, de renunțare, de pregătire.
Dar poate și mai important este un post mai tainic, mai greu de dus și infinit mai necesar: postul sufletului.
Dincolo de tot ce se vede, cea mai importantă curățenie e cea care nu se vede…cea din noi.

Nu se vede. Nu se laudă. Nu se fotografiază.
E postul acela care începe în tăcere și se duce în adânc. Acolo unde ne ciocnim de gândurile noastre nespuse, de durerile neplânse, de vinovățiile ascunse în colțuri întunecate ale inimii. E curățenia care nu se face cu mătură sau cârpe, ci cu sinceritate, cu dor de lumină, cu o sete tăcută de pace interioară.
Postul sufletului înseamnă să te oprești din alergare și să te întrebi: Ce mi-a obosit inima? Ce-am adunat și nu-mi mai trebuie? Pe cine port în mine cu mânie sau durere? Cât din ce simt îmi aparține și cât e doar zgomotul lumii care m-a murdărit fără să vreau?
Nu e ușor. … e mai greu decât să renunți la carne sau la dulciuri.
Pentru că în postul sufletului trebuie să renunți la judecăți, la orgoliu, la răspunsuri tăioase. Trebuie să renunți la „am dreptate” și să îmbrățișezi „am înțeles”. Să renunți la „de ce eu?” și să înveți „poate pentru mine”.
Să ierți, nu doar pe ceilalți, ci și pe tine.
Să îți recunoști rănile, dar să nu le mai lași să te conducă.
Să te ierți pentru momentele în care nu ai știut mai bine, și să alegi, de azi, mai blând.

Postul adevărat începe din inimă.
Fără el, tot ce facem cu trupul rămâne doar un gest gol, o formă fără fond.
Putem renunța la carne și lapte, dar să continuăm să hrănim invidia.
Putem găti mâncăruri vegane, dar să ne otrăvim sufletul cu judecată și răutate.
Putem merge la biserică, dar să nu-L lăsăm pe Dumnezeu să ne atingă inima.
Postul sufletului e tăcut, dar transformator.
Uneori, aproape pe nesimțite!
Înseamnă să renunți la orgoliu, la mândrie, la cuvintele care rănesc.
Să taci atunci când ai putea răspunde.
Să ierți, chiar și când nu ți se cere iertare.
Să-ți ceri iertare, chiar dacă ți-e greu.
Să-L lași pe Dumnezeu să intre în spațiile cele mai intime și deseori cele mai fragile din tine, cele unde ai tot pus lacăt și ai scris cu litere de-o șchioapă: „Nu intră nimeni aici.”
La liniște, la bunătate, la adevăr, la Dumnezeu.
Postul sufletului e o reîntoarcere!
Când sufletul postește, se golesc poverile, și începem să ne vedem unii pe alții altfel. Cu mai multă milă, cu mai multă iubire, cu mai puțin „eu” și mai mult „noi”.
Postul sufletului e o coborâre în adâncuri, pentru a ieși la lumină. E o golire tăcută de tot ce ne întunecă iubirea și doar în golul acela poate încăpea Lumina.
Pentru că Paștele nu înseamnă doar să spui „Hristos a înviat”, ci să simți că și tu, în inima ta, ai înviat cu El… Curat, eliberat, nou, așezat în liniște.
Așa că, în această ultimă săptămână de post, poate nu e târziu să începem curățenia care chiar contează.

Nu a casei, a sufletului…cea care nu se vede, dar se simte….În priviri, în pace, în felul în care iubești.
În perioada acesta am ales să fac curățenie în mine, să mă opresc din goană, să mă întorc spre liniște.
Și am descoperit că, atunci când sufletul se golește de zgomot, Dumnezeu face loc pentru daruri pe care nici nu știi că le aștepți.
Așa mi-am găsit liniștea și iubirea.
O dragoste care nu tulbură, ci așază, care nu frământă, ci odihnește.
În noaptea Învierii, lumina nu se va aprinde doar în lumânări, ci și în noi.
Sărbătoarea Paștelui este una dintre cele mai frumoase și încărcate sărbători din calendarul creștin… și nu e doar despre ce punem pe masă, ci și despre ce aducem în inimă: pace, iertare, speranță, iubire….E despre cum ne întoarcem la noi și la Dumnezeu, puțin mai curați, puțin mai buni, puțin mai vii!





