Chiar dac-ați trăit pe Marte în ultimii ani, dacă n-aveți televizor, telefon mobil sau laptop și nu ați vorbit de-o veșnicie cu vecinii și rudele, n-aveați cum să nu aflați de ”copilul violat de două ori într-o școală” din București. Și, desigur, era greu să nu vă treacă fiori reci la gândul că ar putea fi adevărat. Imposibil să nu fi simțit trepidând asfaltul capitalei din cauza indignării naționale care țâșnea din orice postare pe internet, orice discuție lângă o tarabă cu ceapă, în orice coafor sau de pe orice bancă paralelă cu ulița. Dar, mai ales, e de neconceput să fi putut ignora tiradele și diatribele ”jurnaliștilor” (chit că nu toți știu ce înseamnă) din toate colțurile presei autohtone, care se înscriseseră iar în competiția: Cum să punem pe foc comunitatea, neinformând-o, ci doar zgândărindu-i sensibilitățile? Cu subsecțiunile: Cum să uităm de orice deontologie profesională ca să avem audiență (trafic) mai mare?, Cum să stârnim tribunalele populare împotriva unor vinovați pe care noi i-am stabilit?. Și, bineînțeles, nelipsita: Cum să ne dăm noi apărători ai cetățeanului amărât, pe care autoritățile nesimțite și corupte îl lasă pradă răufăcătorilor? Sintagmele ”presupusul viol” sau ”ar fi fost agresat sexual” păreau blestemate, fugeau reporterii, moderatorii și analiștii de ele ca răufăcătorii de mâna legii. Fiecare transmisie în direct, fiecare dezbatere, fiecare știrucă era doar un alt prilej de a ațâța vâlvătaia isteriei (nu e vorbă, că nici nu era nevoie de mari eforturi, românii au o genă specială pentru asta), de a indica ritos culpabili și de a cere arderea lor pe rug, în piața publică, în cadrul unui show de televiziune, dacă s-ar putea.
Iar oamenii? Ei bine, cei mai mulți dintre ei au făcut ce fac mereu: au tras obloanele în fața rațiunii, logicii și bunului simț. N-au așteptat (cu atât mai puțin să ceară) dovezi, nu și-au pus întrebări, nu au tras aer în piept cât să le treacă prin cap că și pe ei i-ar putea acuza cineva mâine de orice grozăvie, fără probe, iar toți ceilalți ar începe instant să arunce cu pietre. Și-au luat iar în serios rolul de inchizitori mioritici și s-au pus, fratele meu, pe aruncat sentințe în dreapta și-n stânga, blamând de-a valma sistemul de educație, școala în cauză, profesorii, directorii, inspectorii, primarii, Poliția, Parlamentul și România Educată a locatarului de la Cotroceni, toți vinovați fără umbră de dubiu pentru așa monstrozitate. Evident, au apărut și șacalii. Cei care storc purcoi de bani din mecanismul aberant prin care statul finanțează școlile private și, bașca, din taxele pe care părinții mai snobi din fire le plătesc pentru educarea odraslelor lor. Și care, normal, își doresc un învățământ public cât mai slab și mai frământat de scandaluri. S-au băgat în seamă și politicienii, fie dornici de câștig electoral, fie speriați să nu piardă procente dacă nu se pun în fruntea cetelor care cer decapitări, deși nicio instanță nu stabilise vreun vinovat sau măcar veridicitatea acuzațiilor.
Normal, în această surescitare generalizată, orice voce firavă care făcea apel la reținere, cumpătare sau echilibru în abordarea subiectului, era catalogată drept ”insensibilă” și ”lipsită de empatie”, slugă a oficialilor care vor să mușamalizeze cazul și, de ce nu, ”iubitoare de violatori”, pusă la zid și mitraliată, să nu strice unanimitatea furioasă, convinsă că lucrurile stau exact așa cum crede ea!
Ei bine, ce să vezi? Toată această hiper-revoltă s-a dovedit inutilă. Parchetul clasează dosarul și spune că nici vorbă de vreun viol, cu atât mai puțin de două. Că, cel mai probabil, invențiile copilului au fost plămădite ”în contextul chestionării sugestive din partea mamei”. Brusc, tăcere deplină pe rețelele sociale, la televiziuni sau pe siteurile de știri. Sigur, mass media noastră a ajuns atât de jos, încât nici nu-mi trece prin cap că ar putea să-și recunoască vreo lipsă de profesionalism și decență. Iar scuze… Vă rog, nu râdeți, că nu e de râs! Și nici de la ”popor” nu te poți aștepta să-și accepte defectele și, doamne apără, să încerce să le îndrepte. Pentru că el, de fapt, e un construct, la care vrem să aparținem doar când ne putem ”simți mândri”, nu când ar trebui să fim rușinați că am făcut parte dintr-o mulțime excitată nervos până la paroxism.
Și-atunci, totul se reduce la individ și la confruntarea cu propria-i imagine în oglindă. Și îmi și pot imagina monologul: Păi cum, să fi irosit bunătate de isterie justițiară și empatică? N-aveam motive, dar, totuși, am dat curs unui visceralism asezonat cu furci, torțe și topoare? Ar trebui să mă simt prost, sau, ferească sfântul, vinovat, și să-mi pun întrebări legate de capacitatea mea de a procesa informațiile, înțelege conexiunile și lua decizii corecte sau avea atitudini și poziționări echilibrate? Noooooo, imposibil! Data viitoare ar trebui să fiu mai ponderat? N-ai să vezi așa ceva! La luptă! Victorie!
