12.4 C
București
vineri, 1 martie, 2024
Google search engine
EDITORIALAnul politic 2023. Un bilanţ subiectiv

Anul politic 2023. Un bilanţ subiectiv

Anul rotației sau rotativei guvernamentale, cum a fost numit de jurnaliști, 2023 a fost anul liniștii dinaintea furtunii. Putea fi un an fără istorie dacă nu am trăi vremuri interesante, adică vremuri pe care le transformăm în dificultăți prin marea noastră caracteristică culturală de a complica lucrurile care ar putea fi simple. Pentru că ne repugnă simplitatea normalității, noi, mioriticii, facem așa încât totul să fie dramatic, dific sau epic, cum ne place să spunem mai nou. Lansăm teme fără suport în acțiune, sau actionăm fără nici o strategie sau viziune.  Dacă nu ar fi fost sforțările de ultimă oră ale guvernului și încăpățânarea lui Ciolacu am fi marcat un an de discursuri inutile despre Schengen, fără măcar un pic de rezultat.

Deși am vorbit tot timpul doar despre alegeri, încheiem acest an fără niciun candidat sigur, anunțat oficial, la alegerile prezidențiale, chiar dacă Mircea Geoană s-a lansat cu un proiect (civic, deocamdată) care va cere o reacție intelectuală din partea tuturor celorlalți doritori la candidatură.

Competiția politică a devenit mai vizibilă. A fost și anul în care s-a structurat (chiar dacă într-o formă pulverizată) un curent suveranist. Cu candidați, partide, blocuri și cu controverse interne, dar suveraniștii au deja un pool de presă care nu e neglijabil, cu un club de reflecție. Este prezentat ca un pericol, dar are și rolul de a trezi partidele din amorțeala politică. Vom vedea ce vor face la alegeri, dar greșeala cea mai mare pe care ar putea s-o facă coaliția de la guvernare ar fi să se sperie și să constituie un așa-zis bloc democratic. S-ar constitui singuri opoziția și ar ajuta la legitimarea unei alternative, alternativă care va tinde să crească spre a echilibra aripa de la putere. 

Competiția partidelor din mainstreamul politic nu a fost mai puțin vizibilă. Dar, pentru peneliști și pesediști bătălia este mai puțin una cu suveraniștii, ci mai mult una cu propriile limite. Partidelor de la putere le  trebuie idei, curaj de asumare a proiectelor, o dezbatere intelectuală despre proiectul România și chiar o operaționalizare a interesului național prin intermediul reformei statului și modernizării administrației. În principiu o ieșire din inerție. Deocamdată, competiția politică a devenit mai vizibilă, dar nu și mai consistentă.  

Puterea cu o aripă frântă. Puterea a rezistat prin intermediul ”coaliției Nicu și Marcel” să-și păstreze unitatea la guvernare, stabilitatea fiind aproape exclusiv meritul celor doi sefi de partide. Dacă opoziția este clară, puterea este într-o dualitate semi conflictuală. Liberalii ezită, sabotează discret, caută blocarea lui Marcel Ciolacu, visând la încă un deceniu de președinție și/sau guvern paritar constituit cu PSD sau cu oricine. Totul cu 15-16% în sondajele de opinie! 

Anul acesta demagogia a atins o culme. Liberalii au blocat legea pensiilor, pe principiul că nu sunt bani, apoi au trimis fiecărui pensionar, cu Poșta Română, alături de fluturașul de pensie, un flyer în care au scris că PNL a mărit pensiile. Ar fi trebui să se uite un pic pe audiențele TV, acolo pensionarii sunt cei mai prezenți. Dar dincolo de acest stil de solidaritate parțială, PSD și PNL au ocupat centrul (atât centru – stânga, cât și centru -dreapta) politic și marele handicap al opoziției este ca ea se plasează spre extreme,iar extremele se pot greu coaliza pentru a răsturna puterea. Dar aceasta depinde și de prestația celor două partide din anul următor.

Educația a rămas în pană. Ar fi trebuit să fie anul educației, pentru că se materializau cei șapte ani de dezbateri ai ”României educate” prin refacerea celor două legi pentru preuniversitar și universitar. Cu o lege pe care liberalii au vrut-o trecută fără dezbateri, deși proiectul lui Sorin Câmpeanu fusese modificat puternic, iar sub presiunea că Președintele României este cel care numește premierul la rotativă, am votat niște legi care puteau fi mai bune. Am reușit să modificăm unele lucruri în Parlament, dar au rămas multe defecte pe care le vom vedea în viitorii ani: nu sunt sisteme de evaluare care să consfințească performanța școlară, nici salarizare pentru dascăli în funcție de performanță, lipsesc măsurile concrete pentru echitate, în schimb, avem birocratizare și politizare – tare eterne ale societății noastre. Rapid s-a văzut cum ministerul face metodologii în care repetenții iau burse de merit, deci un triumf perfect al incompetenței, chiar după ce testele PISA ne-au adus o veste foarte proastă privind creșterea analfabetismului funcțional, din păcate, nu doar la noi, dar asta nu ne încălzește cu nimic. Anul acesta, s-a suplimentat noul buget cu 32,5 miliarde de lei pentru salariile profesorilor, dar în ultimii 20 de ani am pierdut 49.000 de profesori și educatori și, având în vedere vârsta majorității dascălilor care sunt acum în sistem – peste 55 de ani, în câțiva ani nu vom mai avea profesori, dar asta nu îngrijorează pe nimeni în România noastră slab educată.

A fost, în Europa, Anul european al competențelor, dar România nu a făcut nimic, căci în țara noastră competența sperie, încurcă șmecheria, nepotismul și alte forme de promovare pe bază relațională.

Statul și-a arătat din nou slăbiciunea, nu o să spun sferele în care eșuează. Catastrofele de la Crevedia sau Tohani, tragediile de la 2 mai sau Botoșani ne arată că nu am învățat nimic de la Colectiv și până azi, deși au trecut opt ani. Vor mai trece încă vreo zece ani, ne vom indigna sincer sau doar retoric, unii vor lua dividende electorale și moartea va continua să pândească după fiecare colț.  Adică, nu mai suntem capabili să punem în practică o strategie sau să ducem la capăt o politică socială.

Trebuie urgent refăcută arhitectura guvernamentală și să căutăm construirea unui nou ethos al funcției publice, bazat pe alt tip de responsabilitate, expertiză și evaluare continuă. Cu un stat care este doar o debara politică, o anexă a guvernării, un teritoriu pentru sinecuri politice, ne sinucidem lent ca națiune.

Anul sacrificării ritualice a UDMR. După mult timp, UDMR merge puțin în opozitie. Sigur, și-a păstrat prefecții și subprefecții și cred că toți directorii din administrația centrală și locală. Și cred că participă la complexul puterii underground, așa cum sunt obișnuiți și atunci când sunt, formal, în coaliție. Altfel, nu pot înțelege cum se face această sesiune extraordinară a Parlamentului României doar pentru respingerea inițiativelor UDMR de autonomie culturală a Ținutului Secuiesc între Crăciun și Anul nou. O ciorbă reîncălzită, care a mai fost respinsă și care nici macar nu era asumată decât de doi udemeriști, polițiștii răi, ceilalți nevrând să-și strice dosarul de cetățeni loiali ai Romaniei. Cred că puteau fi lăsate să zacă în Parlament până în februarie, așa cum au zăcut și alte asemenea aberații neconstituționale. Interpretez eu, dar poate sunt puțin conspiraționist, că așa se vede mai bine efortul lor de a susține o absurditate, fantoma unui vis milenarist, căci autonomia lor culturală există și este completă. Dar UDMR arată maghiarimii votante, înaintea anului electoral, că a încercat, că face opoziție și că se luptă pentru autonomie.

Eșecul politicii externe. La externe, Președintele a pus România pe harta Africii, așa cum spunea, și ne-am simțit mândri, pentru că, de pe vremea lui Nea Nicu, nu a mai încercat cineva să revigoreze Mișcarea țărilor nealiniate. Putea rămâne și pe harta Europei, spre Africa merge singură prin eșecul de fiecare zi al statului. Eliminarea MCV aproape că nu a fost observată pentru că devenise doar o modalitate birocratică prin care elita magistraților făcea presiuni asupra politicului pentru bani mai mulți și autonomie sporită. Toate acestea există acum, România este mereu condamnată la CEDO, dar și in tribunalele noastre pentru ca sistemul juridic să ia mai mulți și mereu mai mulți bani.

O luminiță. Singura lumină din politica externă este numirea Ancăi Dragu la conducerea Băncii Naționale a Republicii Moldova. Anca Dragu este un specialist remarcabil și va trebui să păzească vistieria de șmecheria moldovenească, dar visul unionist cu candidatura Maiei Sandu, pe post de Cuza, este doar o utopie. Maia Sandu nu stă bine în sondajele ei de acasă și să sperăm că referendumul, concomitent cu alegerea, pe care-l va face să reușească. Dacă nu, și Ancăi Dragu îi va fi greu să facă ceva la Banca Națională a Moldovei pentru ca să nu se mai scurgă banii europeni la Moscova sau în paradisuri fiscale. Decizia europeană pentru Moldova este cu adevărat și un succes al României, dar ceea ce nu poate face România este să consolideze tendința pro-europeană în societatea moldoveană. Aici doar Maia Sandu și echipa ei au pârghii, responsabilități și motivație destulă. 

Și încă un succes în mulțimea de eșecuri: Via Transilvanica a câștigat Premiul Publicului în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu 2023 (Europa Nostra), la Veneția. Un proiect al Asociației Tășuleasa Social, animat de frații Ușeriu și pornit din Bistrița-Năsăud, care a amenajat peste 1.400 de km de traseu turistic, fără fonduri publice, face pentru cunoașterea României mai mult decât au făcut toți miniștrii turismului din tot secolul XX și începutul de secol XXI, un proiect magnific care arată diversitatea României și, mai ales, faptul că se poate face ceva atunci când există idei, voință și încăpățânare.

Anul depresiei absolute pentru instituțiile politice, practic pentru soluția democratică. În anul 2021 am crezut că opinia publică a atins pesimismul absolut, iar instituțiile democrației și-au atins nivelul cel mai ridicat de neîncredere, iar pesimismul privind viitorul cel mai înalt nivel. Dar, în 2023, lucrurile s-au produs lent, pe nesimțite. În peste 30 de ani de activitate de cercetare a opiniei publice nu am măsurat un nivel atât de jos, indiferent de climatul politic tensionat sau nu. Fără a fi anul unor tensiuni și confruntări majore, politica a căzut la cel mai jos nivel de încredere din perioada democratică. Într-un sondaj pe care IRES l-a realizat în decembrie, pe un eșantion reprezentativ  la nivel național, cifrele încrederii sunt la un minim istoric. Președinția  11%, Guvernul 18%, Parlamentul 11%,iar partidele politice 11%. Cu excepția partidelor politice, care erau demult la acest nivel,  celelalte instituții au căzut la un nivel care pune sub semnul întrebării funcționarea democrației și existența unei culturi democratice.

Consecința: va fi nevoie de elaborări mai ample ale programelor electorale, adică de idei. Să fiu mai explicit: oamenii nu se vor mai mulțumi cu ajustări, cu îmbunătățiri sau doar cu dinamici pozitive. Vor căuta să-i voteze pe cei care promit o nouă ordine, indiferent care ar fi aceasta. Și aici se poate anticipa o bătălie cruntă între două tabere: între opoziție – dacă va vrea să fie  una care va opune schimbarea de sistem, și între coaliția puterii –  care ar ar avea șansa să vină cu programul dreptății sociale, adică ce ne datorăm unii altora. Dacă nu se vor rezuma la înjurături, încăierare și bătăi, aici ar trebui să se ducă, la modul inteligent, viitorul război politic.

Vasile Dîncu
Vasile Dîncuhttp://canal33.ro
Sociolog, autor, editor al revistei Sinteza și profesor la Facultatea de Sociologie a Universității București.
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments