Sântoaderul cel Mare este celebrat în sâmbăta din săptămâna păresimilor, prima săptămână din Postul mare. Zeu cabalin, mai mare peste herghelia lui divină. ziua lui Sântoader are o dublă semnificaţie pentru creştini.
Potrivit însemnărilor lui Simion Florea Marian, țăranii aveau credințe magice pentru frumusețe și sănătate, pe care le puneau în practică în această perioadă..Atât bărbații cât și femeile aveau obligația să respecte toate interdicțiile impuse de acestă zi, altfel se abăteau asupra lor pedepse de temut: cine spală, țese, coase ori împletește va fi trăsnit iar pământul lucrat va fi bătut de grindină.
În planul înfrumusețării, ziua este este așteptată de fetele nemăritate și de tinerele neveste, care la miezul nopții sau înainte de răsăritul soarelui scot din grădini rădăcină de Homan, cunoscută popular ca Iarbă Mare, iarba cu întrebuințări în medicina populară în vrăji și în descântece. Având credința că le va da un păr frumos și sănătos, îl invocau pe zeul cabalin, Sântoaderul cel Mare, spunând de trei ori: „Toadere, Sântoadere/ Dă cosiță fetelor/Cât e coada iepelor”.
Din grajdul cailor smulgeau păr din coama iepelor (sau a cailor), spunând tot de trei ori: „Murgule, murgule, dă-mi codiţa ta şi ţi-o dau pe-a mea!“. Întrun cazan fierbeau apă cu leșie apoi adăugau iarba mare și firele culese din coada iepelor, rugându-de pentru frumusețea, bogăția și sănătatea părului.
Spălatul părului se făcea ori în noaptea de vineri spre sâmbătă, ori în zorii zilei de Sântoader. După ce se spălau, aruncau apa de scaldă în grajd și cereau schimbarea părului cu coada iepelor. Apoi, tot la răsăritul soarelui, îşi împleteau cozile, existând credința că dacă nu respectă ritualul întocmai „vor împleti cosiţa albă“, adică nu vor fi niciodată petite și nu se vor mărita. Tot în această zi, odată ce împlineau 14 ani, fetele se pieptănau cu cărare pe mijloc, semn că au intrat în categoria fetelor de măritat, putând fi introduse de flăcăi în hora satului
Uneori, după ce-şi spălau cosiţele, fetele aşezau ligheanul sub pat, puneau busuioc şi puţin păr sub pernă, în speranţa că-şi vor visa ursitul. În această zi se spune că femeile nu ar trebui să iasă din casă dacă nu au părul spălat. Flăcăii îşi tăiau pletele şi le ascundeau într-o scorbură de răchită, să le crească părul des precum răchita.
Zeu cabalin, mai mare peste herghelia lui divină, se crede că Sântoader are un cal năzdrăvan cu un corn în frunte, pe care umblă călare, mai cu seamă de ziua lui, de Sântoader. Acest cal nu bea și nu mănâncă un an întreg, are voie să bea apă și să pască doar în această zi, dar el nu paște iarbă, ca toți caii, ci doar păr de fată mare. Sântoader are mai mulți cai pe care-i scoate la păscut și adăpat de ziua lui.
Despre numărul, culoarea și calitățile acestor cai circulă mai multe variante, crezându-se că ar fi niște flăcăi blestemați. În folclorul și iconografia românească acești cai sunt divinități tinere, hipomorfe. Caii lui Sântoader purifică spațiul de forte malefice, încuie iarna și descuie vara. „În credinţa populară, caii lui Sântoader sunt fiinţe mitice, cu aspect de flăcăi, cu coada ascunsă în iţari şi cu copitele ascunse în cizme, care readuc ordinea la începutul postului sau niște semizei care puneau capăt șezătorilor și petrecerilor din timpul iernii”. (Ion Ghinoiu,)
Legenda spune despre caii lui Sântoader că păzeau soarele, pe care îl împiedicau să fugă către miazănoapte, lăsând astfel oamenii în negură veșnică. Caii lui Sântoader imbolizează schimbarea anotimpurilor, anunță terminarea iernii și trecerea în perioada muncilor agrare.
Oamenii de la sat tundeau vitele între coarne şi la coadă, le ţesălau bine, pentru a le creşte părul frumos „ca să se cureţe de iarnă“. Aveau grijă de cai, îi hrăneau, mânjilor li se tundeau coamele şi cozile, iar cailor li se retezau, simbolic, o parte din părul de la coamă, restul fiind împletit frumos. Căpăstrul era împodobit cu ciucuri din lână colorată, preferată fiind culoarea roşie, spre a-i feri de deochi.Bărbații trebuie să curețe caii, să-i transforme, să-i hrănească bine și să-i împodobească cu ciucuri roșii, spre a-i feri de deochi.
Tradițiile din Sâmbăta Sfântului Teodor împletesc datinile strămoșești și legătura strînsă dintre oameni și natură, îmbinând superstiții legate de lucruri care nu trebuie făcute în această perioadă, pentru a nu fi urmăriți tot anul de ghinion.
De Sântoader se încheiau șezătorile, nu se mai petrecea, oamenii având nevoie de mai multă odihnă, pentru că noaptea se scurtează şi va începe muncile câmpului.
Exista credința că umblatul pe uliţi, nu mai era permis, căci fetele şi muierile care nu-i cinsteau, erau în pericolul de a fi călcate în picioare de caii lui Sântoader.
Fiind prima săptămână din Postul Mare, credincioşii fac milostenie, se roagă, fac pomeniri pentru cei adormiți, își primenesc sufletul pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie şi pentru a întâmpina în curățenie Sărbătoarea Învierii Domnului. În această sâmbătă încep Sărindarele, se duc la biserică pomeniri și colivă. Sâmbăta lui Sântoader este prima sâmbătă din Postul Paștelui. În tradiția populară este numită sâmbăta Colivelor, zi în care se face pomenirea celor adormiți.
În Bucovina circulă o legendă despre această colivă: se zice că Toader era un om cu frica lui Dumnezeu, care trăia pe vremea unui împărat păgân prigonitor al creștinilor. Odată, vrând să-i spurce în Postul Mare, a ordonat să se vândă numai pâine din cuptoarele împărătești, care era spurcată cu sânge. Dumnezeu l-a trimis pe Toader să-i anunțe pe creștini să nu mănânce pâinea aceea, ci să facă grâu fiert cu miere cu care să înlocuiască pâinea. Astfel au rămas creștinii nespurcați și, de atunci, se obișnuiește să se ducă, în sâmbăta de Sântoader, cu colivă la biserică.
surse: creștinortodox.ro, Simion Florea Marian–Sărbătorile la români, Elena Niculiță-Voronca–Datinile și credințele poporului român, Tudor Pamfilie–Sărbătorile la români
