Astăzi, 22 februarie – a 139-a zi de război în Gaza. Numărul morţilor din rândul palestinienilor s-a ridicat la aproape (cifrele se schimbă în fiecare oră) 29.400, al răniţilor la peste 69.000, al dispăruţilor la peste 7.000. (Estimările sunt ale Ministerului Sănătăţii din Gaza, cotrolat de Hamas, şi nu departajează victimele civile de cele din rândul combatanţilor).
Marţi, în Consiliul de Securitate al ONU, Statele Unite s-au prevalat de dreptul de veto pentru a respinge un proiect algerian de rezoluţie care prevedea un armistiţiu umanitar în Gaza. Dintre ceilalţi paisprezece membri permanenţi (China, Franța, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) şi nepermanenţi (Algeria, Ecuador, Guyana, Japonia, Malta, Mozambic, Sierra Leone, Slovenia, Coreea de Sud şi Elveția), doar Regatul Unit s-a abţinut, ceilalţi votând în favoarea rezoluţiei.
Ambasadorul american la Naţiunile Unite, doamna Linda Thomas-Greenfield (foto), avertizase de sâmbătă că Washingtonul va boca rezoluţia algeriană şi a propus o contra-rezoluţie. Primul argument adus de domnia sa împotriva propunerii înaintate de Algeria: „Acest proiect de rezoluție ar putea pune în pericol negocierile sensibile – ar slăbi eforturile diplomatice exhaustive și în desfășurare pentru a asigura eliberarea ostaticilor (136 încă în Gaza, nu se ştie câţi în viaţă, n.m.) și a asigura o pauză prelungită de care civilii palestinieni și lucrătorii umanitari au atât de mult nevoie”.
Argumentul doamnei ambasador ar fi perfect rezonabil, dacă premierul Netanyahu şi alţi demnitari de extremă-dreapta din Cabinetul de Război n-ar fi boicotat dur “negocierile sensibile”, declarând că orice pauză ar echivala cu o predare şi că Armata nu se va opri până la “victoria totală”.
Ce-i drept, proiectul algerian de rezoluţie respins marţi nu făcea nici o referire la ostatecii israeliani. Mai mut, cerea “o încetare umanitară a focului, imediată, care trebuie respectată de toate părțile”. Contrapropunerea americană vorbeşte despre o “încetare temporară a focului în Gaza cât mai curând posibil”. (Ceea ar fi, totuşi, un mare pas înainte, ţinând cont de faptul că, din 7 octombrie, de la începutul războiului, Statele Unite au respins constant orice demers ONU de încetare a focului).
Foarte important este faptul că în contrapropunerea americană de rezoluţie se exprimă opoziţia faţă de o “ofensivă terestră majoră” a Armatei israeliene în Rafah: „În circumstanțele actuale, o ofensivă terestră majoră ar avea ca rezultat daune suplimentare pentru civili și deplasarea lor ulterioară, inclusiv, potenţial, în țările vecine”.
Ne-am putea întreba, fireşte, ce ar însemna şi cum ar putea fi măsurată o ofensivă terestră… minoră, ţinând cont de faptul că la Rafah, în sudul Israelului, la graniţa cu Egiptul, sunt masaţi astăzi peste 1,4 milioane de civili palestinieni.
În ce priveşte pericolul de deplasare (strămutare?) a civililor palestinieni “în ţările vecine” – în Peninsula Sinai, ca să o spunem mai explicit, fiind vorba despre Rafah – acesta pare a fi unul iminent, iar apelul ambiguu la o încetare a focului “cât mai curând posibil” poate fi o temporizare diplomatică posibil catastrofală.
Vreodată – după sfârşitul războiului din Gaza, dacă atenţia decidenţilor lumii nu va fi distrasă spre alt conflict major – se va vorbi şi despre credibilitatea, influenţa şi celeritatea pe care o mai au marile instituţii internaţionale şi care ar fi soluţiile să-şi recapete raţiunea pentru care au fost construite.
