Crăciunul şi întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă erau cunoscute, în vremea regimului comunist din România, sub denumirea de „luna cadourilor“.
Moş Crăciun a fost transformat în Moş Gerilă, iar bradul de Crăciun era „pomul de iarnă“.
Regimul comunist încerca prin orice mijoace și restricții să șteargă din mentalul colectiv sărbătorile creștine.
Începând cu 1948, zilele de sărbătoare creştină au fost decretate zile normale de lucru, iar tradiția moşului care aducea daruri copiilor cuminţi, a fost interzisă.
Sărbătorile de Crăciun s-au transformat în Sărbători de iarnă, iar bradul de Crăciun a devenit Pom de iarnă.
Startul sărbătorilor de iarnă se dădea pe 28 decembrie, ca să nu existe nicio confuzie cu Sărbătoarea sfântă.
În vremea comunistă copiii erau nevoiți să îl aștepte oficial pe Moș Gerilă, o copie de inspirație sovietică a moșului care împărțea daruri.
Totul a început atunci când comuniștii au declarat Crăciunul, 25 decembrie, zi lucrătoare.
Pentru a elimina orice legătură între tradiția darurilor, sărbătoarea Crăciunului şi Naşterea Domnului, Moş Gerilă venea în ultima noapte din an, pe 31 decembrie, iar Revelionul era era singura sărbătoare proclamată oficial.
Deși comuniștii au încercat prin toate mijloacele să impună românilor ateismul la scara generală, în casele oamenilor, pe ascuns, vechile tradiții și Crăciunul se sărbătoreau cu draperiile trase.
Cine împodobea bradul înainte de 27 decembrie o făcea pe furiș, bradul fiind de obicei așezat departe de fereastră și ferit de ochii curioșilor.
În tot acest gri comunist, singura frumusețe rămăsese tradiția globurilor. Până la începutul anilor 80 erau făcute dintr-o sticlă fragilă, multe fiind pictate manual, adevărate operă de artă.
Apoi, din economie, din rațiuni de neînțeles, au apărut în magazine ornamente din ce în ce mai urâte, parcă intenționat să răpească frumusețea decretatului pom de iarnă.
Mos Gerilă avea obligatoriu atribuții propagandistice ca activist de partid: se prezinta în cadru organizat, în fabrici si uzine și impărțea dulciuri copiilor care spuneau poezii dedicate epocii comuniste și familiei Ceaușescu.
Moș Gerilă venea și la școli și aducea pentru elevii, pe atunci pionieri și șoimi ai patriei, pachete sărăcăcioase care conțineau carioci, creioane, o napolitană, un pachet de biscuiți tari ca piatra, uneori o carte și foarte rar câte o portocală.
Însă bucuria cea mai mare a copiilor era vacanța de iarnă care începea pe 22 decembrie.
Zăpada era locul de joacă, toți copiii se dădeau, de cu zi și până-n seară, cu sania pe derdelușuri.
Cei ce stăteau în zonele de munte aveau avantajul pârtiilor de schi. Dar asta nu-i împiedica pe ceilalți să-și confecționeze schiuri, până la urmă se găsea mai peste tot un delușor, un dâmb numai bun de luat trânte.
În fiecare oraș se împodobea, niciodată mai devreme de 27-28 decembrie, câte un brad mare numit pom de iarnă, unde atârnau niste becuri colorate și câteva cutii de carton cu un aspect trist și sărăcăcios.
În marile orașe se organiza Orășelul Copiilor, unde se instalau câteva chioșcuri care vindeau gogoși, vata de zahăr, dulciuri, sau ornamente de pom. Atracția era grupul celor câteva tiribombe, călușei pentru cei mici sau mașinuțe tamponatoare pentru cei mai măricei.
Iar cei care astăzi spun „aveam de toate”, au dreptate dintr-un singur punct de vedere: „aveam de toate” din acel moment însemna, de fapt, doar copilăria sau, după caz, tinerețea fără griji.
