Alegerile prezidențiale recente au revelat o fractură fundamentală în societatea românească – nu doar între opțiuni politice, ci între două realități sociale care par ireductibil divergente. Este momentul unei analize lucide asupra mecanismelor care perpetuează această diviziune.
România contemporană ilustrează cu o claritate brutală ceea ce Michael Sandel numește “tirania meritului” – sistemul prin care succesul economic devine măsura supremă a valorii umane, iar eșecul este interpretat exclusiv ca responsabilitate individuală. Această ideologie meritocratică, aparent neutră și justă, maschează realități structurale profund inegale.
Cifrele vorbesc despre o catastrofă socială în desfășurare: 40% dintre copiii români se află în risc de excluziune socială – cea mai mare rată din Uniunea Europeană. Abandonul școlar atinge 17%, din nou un record european negativ. Simultan, 4-5% din populația școlară migrează către sistemul privat, creând enclave educaționale care prefigurează o stratificare socială și mai accentuată.
Aceste statistici nu descriu simple inegalități economice, ci reproducerea sistematică a excluziunii sociale, cu consecințe devastatoare pentru coeziunea națională.
Elitele educate, integrate în economia globală, tind să interpreteze această realitate prin prisma deficiențelor individuale – lipsa de educație, de adaptabilitate, de spirit antreprenorial. Această perspectivă ignoră însă caracterul profund sistemic al marginalizării. Realitatea din teren dezvăluie o complexitate care sfidează explicațiile simpliste: copii care îți abandonează școala nu din lipsă de talent, ci pentru că părinții lor au fost forțați să caute lucru în străinătate; comunități întregi unde traumele se transmit din generație în generație, nu din alegere, ci din lipsa alternativelor viabile. Aceste fenomene semnalează disfuncționalități sistemice care depășesc cu mult sfera responsabilității individuale.
Sandel demonstrează că ideologia meritocratică produce o dublă patologie socială: umilința internalizată a “învinșilor” și aroganța inconștientă a “învingătorilor”. Această dinamică erodează fundamental posibilitatea solidarității autentice. Elitele, convinse că succesul lor este rezultatul exclusiv al meritului personal, devin incapabile să recunoască rolul circumstanțelor favorabile, al privilegiilor acumulate, al hazardului biografic.
Protestele și frustrările celor marginalizați nu reprezintă simple manifestări ale resentimentului, ci semnale critice despre dezintegrarea țesutului social.
Răspunsul la această criză nu poate fi exclusiv tehnocratic sau educațional. Reforma sistemului de învățământ, deși esențială, rămâne insuficientă în absența unei regândiri fundamentale a contractului social. Este necesară recunoașterea demnității intrinseci a fiecărui cetățean, independent de poziția sa în ierarhia economică sau de “productivitatea” sa măsurată în termeni de piață.
Provocarea fundamentală nu rezidă în perfecționarea mecanismelor administrative, ci în transformarea modului în care înțelegem succesul și eșecul uman. Cultura meritocratică occidentală ne-a învățat să privim performanța economică ca pe un verdict moral, ignorând rolul uriaș al circumstanțelor în care ne naștem și creștem. Această perspectivă ne îndepărtează de recunoașterea că destinele individuale sunt profund interconectate și că prosperitatea unora depinde, în mod inevitabil, de contribuția celor mulți.
Dar dincolo de politicile publice, este imperativă o transformare culturală profundă. Solidaritatea autentică transcende caritatea paternalistă sau filantropia ostentativă. Ea presupune recunoașterea interdependenței fundamentale dintre membrii societății, conștientizarea faptului că succesul individual este întotdeauna, într-o măsură semnificativă, produsul efortului colectiv și al structurilor sociale favorabile.
Momentul electoral actual constituie un punct de inflexiune. Putem perpetua traiectoria segregării crescânde sau putem iniția reconstrucția solidarității sociale.
Alegerea lui Nicușor Dan ca președinte ridică întrebări interesante în acest sens. Formația sa academică de la Sorbona și experiența din societatea civilă îl poziționează într-o zonă care pare să înțeleagă atât realitățile elitelor educate, cât și frustrările celor marginalizați. Rămâne de văzut însă dacă această dublă perspectivă se va traduce în politici concrete capabile să depășească retorici și să abordeze cu adevărat rădăcinile fracturii sociale. Momentul oferă o oportunitate, dar succesul va depinde de capacitatea de a transforma înțelegerea teoretică în acțiune politică eficientă.
Această reconstrucție necesită umilință intelectuală din partea elitelor – capacitatea de a recunoaște limitele propriei perspective, de a asculta fără condescendență vocile celor marginalizați. Necesită, de asemenea, restaurarea speranței în comunitățile abandonate, demonstrarea practică că instituțiile democratice pot servi interesele tuturor cetățenilor, nu doar ale celor privilegiați.
În ultima instanță, depășirea tiraniei meritului înseamnă recuperarea unei viziuni mai nuanțate asupra condiției umane – una care recunoaște vulnerabilitatea universală, rolul hazardului în destinele individuale, importanța solidarității în fața incertitudinii existențiale. Doar din această recunoaștere poate emerge o societate cu adevărat coezivă, capabilă să ofere demnitate și speranță tuturor membrilor săi.
România se află la o răscruce istorică. Alegerea între perpetuarea fracturii sociale și construirea solidarității va defini nu doar viitorul imediat, ci însăși posibilitatea de a rămâne o societate funcțională în deceniile următoare.
