Decembrie ’89 a fost un punct de cotitură decisiv pentru societatea românească. Nu şi pentru miliţienii care, neimpresionaţi de valurile tranziţiei spre democraţie, şi-au conservat cu încăpăţinare atitudini, obiceiuri şi mentalităţi. Atît în mecanismele interne de funcţionare instituţională, cît şi în relaţia cu cetăţenii.
Diferenţa, poate, faţă de Miliţa predecembristă a venit din procesul de demilitarizare, urmare căruia Poliţia şi-a mai adăugat o insignă la piept: circoteca. În rest, vedem cum, la peste trei decenii de la loviluţie, cum place multora s-o numească, nimic din ceea ce contează nu s-a schimbat în bine în cultura organizaţională. Dimpotrivă, degradarea morală, etică şi profesională pare că se accelerează de la zi la zi. Prostia, hoţia, fudulia şi şulfăria, în doze diferite de la agenţi la chestori, irump constant în paginile ziarelor şi pe ecranele televiziunilor şi nimic nu pare a mai putea opri căderea Poliţiei pe toboganul falimentului, ajutată vioi de la spate de şutul politicului.
În ţările civilizate, implicarea celor numiţi politic în activitatea structurilor de poliţie este minimă spre inexistentă. Tocmai pentru ca poliţistul să îşi poată face treaba corect, profesionist, fără presiuni şi fără influenţe exterioare. Noi avem miniştri care se erijează în purtători de cuvînt ai Poliţiei, reglementează activitatea prin ordine interne, folosesc pseudopoliţişti în aparatul centrul al ministerului şi, în general, dirijează după bunul plac activitatea IGPR. Şi fiindcă nu e de ajuns, avem şi secretari de stat care impun norme de lucru, pun bife pe numirile şefilor din structurile poliţieneşti centrale şi locale, dau ordine după acelaşi bun plac, sub eticheta de coordonatori. S-a metastazat astfel un lanţ al slăbiciunilor care pleacă de la politic la cel mai de jos agent, bazat pe obedienţă şi pe teama pierderii funcţiei, cu trecerea în plan secund a muncii efective de poliţie.
De la selecţia şi recrutarea personalului, pînă la pregătirea şi dotarea acestuia, de la liota de sinecuri din prea multele posturi calde de birou pînă la corupţia devenită sistemică, de la birocraţia sufocantă pînă la salarizarea inechitabilă, de la varza stufoasă de compartimente inutile pînă la ordinele abuzive, problemele sînt atît de multe încît nu pot fi cuprinse toate într-un singur articol. Au fost însă semnalate de-a lungul timpului de cei cîţiva sindicalişti care nu s-au angrenat în cîrdăşii cu şefimea Poliţiei, au fost semnalate şi de cei cîţiva poliţişti care au refuzat să fie părtaşi la degradarea instituţională, au fost semnalate şi de către cetăţenii care au apelat la sprijinul poliţiştilor, au fost semnalate repetat de presă.
Rezultatul tuturor acestor probleme? O instituţie scăpată, pe fond, de sub control. Poliţişti cu funcţii mai mici sau mai mari pe care îi aflăm implicaţi în furturi de tot soiul, în azilele groazei, în şpăgi la frontiere sau la intersecţiile din oraşe, în cazuri de sclavie şi trafic de droguri, într-o grămadă de alte infracţiuni pentru care încasează o leafă ca să le prevină şi combată. O instituţie îmbîcsită de poliţişti plictisiţi sau aroganţi sau brutali sau pur şi simplu tembeli, în care din ce în ce mai puţinii profesionişti scîrbiţi se chinuie să supravieţuiască nepătaţi, cu gîndul la pensie şi la linişte. Fiindcă ştiu că nu pot schimba nimic. O instituţie ale cărei rezultate triste le resimţim direct sau indirect noi toţi, cetăţenii de rînd.
Să luăm, spre exemplu, cele trei bomboane puse pe coliva Poliţiei în doar ultimele două săptămîni: violul din arestul Poliţiei Capitalei, festinul cu viermi din Academia de Poliţie şi băşcălia din cercetarea crimei de la Sibiu.
Un tînăr de 17 ani a fost violat şi agresat de alţi trei tineri cu vîrste între 15 şi 17 ani, chiar într-unul dintre centrele de reţinere şi arestare preventivă ale DGPMB. Spaţiile respective nu au camere de luat vederi, fiindcă ar însemna o încălcare a drepturilor celor reţinuţi, dar nu au nici butoane de panică sau alte modalităţi de a chema poliţiştii în cazuri de urgenţe. Din simplul motiv că nimănui nu-i pasă. Cei ajunşi acolo sînt consideraţi din start infractori, fie ei adulţi sau minori, aşa încît condiţiile de arest sînt şi ele, în sine, considerate a fi pedepse care trebuie aplicate celor închişi acolo. Mai mult, un buton de panică sau de alertare ar fi chiar deranjant pentru poliţiştii care mai au şi alte treburi decît acelea să ştie cu precizie ce se întîmplă în curtea lor.
Povestea violului a apărut în toată presa, însă dacă cineva e suficient de optimist încît să creadă că se vor lua măsuri pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întîmple, ar trebui să se uite mai atent spre istoria care a demonstrat că nu. Într-o altă ţară, una civilizată şi cu respect pentru cetăţeni, şeful poliţiei ar fi ieşit în conferinţă de presă pentru a explica situaţia, pentru a spăla imaginea instituţiei şi pentru a răspunde la întrebările jurnaliştilor pe marginea unui astfel de caz revoltător. Şeful Poliţiei Capitalei, chestorul Bogdan Berechet, s-a mulţumit să-şi vadă de ale lui şi să transmită sec un comunicat de presă. Fiindcă pe chestorul Berechet, personaj controversat, acuzat în media de protejarea clanurilor interlope, nu îl interesează nici condiţiile de arest, nici opinia cetăţenilor, nici dacă poliţiştii din subordine îşi îndeplinesc sau nu atribuţiile de serviciu. Tot ce îl interesează este poziţia de ghiocel în faţa secretarului de stat Bogdan Despescu, sperînd optimist la scaunul actualului şef al Poliţiei Române, anonimul mut, insipid, incolor şi inodor inspector general Benone Matei.
Recentul scandal de la Academia de Poliţie ni l-a adus în atenţie pe rectorul Claudiu Chindriș, destituit de ministrul Cătălin Predoiu cu cîteva zile înainte ca Europol să facă publice imaginile cu mîncarea şi condiţiile în care se pregătesc viitorii poliţişti. „Umilință, bătaie de joc, căprărie și mâncare similară cu ce se primea în lagărele de muncă din perioada comunistă”, scria Europol. Chindriş, apropiat al fostului ministru Lucian Bode, venit de la SRI, a ajuns la şefia unităţii de învăţămînt a Poliţiei întîi împuternicit, apoi înscăunat în urma unui concurs aranjat, luat şi acela cu mare chinuială şi fără contracandidat, după ce la un concurs precedent cu contracandidat a picat glorios.
Tot în perioada rectoratului lui Chindriş, anul trecut, bunăoară, Europol semnala mizeria din Academie, însoţind cu poze dezvăluirile: “Dormitoare suprapopulate, de la 16 studenţi într-un dormitor la 30 chiar. Grupuri sanitare insalubre, în care apa nu este inodoră, incoloră, cum am învăţat la şcoală. Este maro şi are miros. Şobolani care tropăie pe holurile dormitoarelor. Tocuri roase, distruse, prin care şobolanii îşi fac loc fără niciun fel de problemă.” Astăzi vedem zecile de viitori poliţişti ajunşi pe bandă rulantă la spital cu toxiinfecţie alimentară.
Pentru o imagine completă, adăugăm la povestea şi relatările studenţilor legate de actul de învăţămînt, redate de Cosmin Adreica de la Europol: ”Absolvenții Academiei sunt nevoiți să se ducă să se roage de subalterni să îi învețe meserie. Programa este formată din niște module sterile, în care se reproduce legislația și cam atît. Majoritatea profesorilor asociați sunt oameni care nici nu vin la cursuri și își trimit alte persoane și nici un instructor din Academia de Poliție nu are mai mult de 3 ani vechime în sistem, iar unii dintre ei nici măcar nu au luat vreodată contact cu munca de poliție.” Prin 2003, am trecut şi eu printr-un masterat de criminalistică la Academia de Poliţie şi mărturisesc că am avut acelaşi gust amar al lipsei de calitate revărsată dinspre corpul didatic.
Ca să n-o mai lungesc, după astfel de trei ani de pregătire la joase nivele în insalubre condiţii, cam ce fel de poliţişti pot ieşi de pe băncile Academiei? Da, cei pe care îi vedem azi. Cu unică motivaţie garanţia unui salariu şi cu unică satisfacţie fluturarea uniformei în nasul civililor.
Deprofesionalizarea, s-o numesc elegant, deşi multe alte cuvinte îmi vin în tastatură, s-a văzut din plin şi în cazul investigării asasinatului milionarului din Sibiu, îngropat sub o salată de bîlbe şi erori procedurale. Nu ştiu dacă acestea au fost, în parte sau în totalitate, rodul subordonării complete a poliţiştilor sub pulpana procurorilor pe linia procedurii penale, dar acest lucru nu este o scuză. Bunăoară, să pîndeşti casa unui suspect în plină vedere, timp de două zile, pentru a-l sălta, astfel încît pînă şi nevasta ăluia, o femeie oarecare, să te bunghească, merită să devină subiect de miştocăreală, deşi nu este nici pe departe. Să presupunem că respectivul chiar ar fi fost unul dintre criminali. În secunda doi, nevasta i-ar fi spus ăluia să-şi ia tălpăşiţa că îl aşteaptă potera, iar individul s-ar fi putut face nevăzut în secunda trei.
Adăugăm la asta şi maniera în care a fost ridicat de poliţişti, cu surle, trîmbiţe şi camere de filmare. Punerea la pămînt cu răcnete, cum le şade bine poliţiştilor noştri, cînd venea de la serviciu, deşi omul nu a opus deloc rezistenţă, aducerea cu tamtam la sediu şi reţinerea lui o noapte întreagă, apoi eliberarea însoţită de scuze după cum omul însuşi povesteşte, scurgerea în valuri de imagini şi informaţii din dosar către presă, cu încălcarea tuturor normativelor din galaxie privind derularea unei investigaţii şi protejarea identităţii suspecţilor pînă la trimiterea în judecată, toate arată (pentru a cîta oară?) o Poliţie bijbeacă, ameţită, care nu prea ştie ce caută ea în viaţa ei. O Poliţie care acţionează doar sub presiunea media, atunci cînd cazurile pe care le au de cercetat sînt vizate de atenţia publică. Adăugăm şi faptul că o simplă declaraţie a unui alt suspect reţinut în dosar înseamnă, pentru poliţişti şi procurori, “indicii rezonabile” şi avem întreaga imagine a unei gafe răsunătoare. Dacă cel reţinut se va întoarce împotriva instituţiei în instanţă, pentru despăgubiri, nici nu mai contează. Eticheta de criminal i-a fost pusă şi probabil mulţi vor continua să creadă că este unul dintre asasinii milionarului, chiar dacă a fost pus în libertate şi parchetul a declarat că nu sînt probe împotriva lui.
Tiberiu Ivancea, șeful IPJ Sibiu, un alt personaj controversat, acuzat în mai multe rînduri de violenţă de limbaj, protejarea şmecherilor care încalcă legea şi patronarea unor acte de corupţie din curtea lui, a avut însă grijă să declare hotărăt presei: „Da! S-a acționat foarte prompt și foarte eficient!”, adăugînd că s-a păstrat asupra cazului o “tăcere profesională”. Dacă n-ar fi un articol serios, aş pune un emoticon pe măsură. Acum, că doi suspecţi care au părăsit ţara sînt, de fapt trei, iar cei trei sînt cinci, din care unul deja în arest şi o femeie despre care nimeni nu ştie nimic, asta e aşa, parfum pe caşchetă. Bine măcar că, într-un final, s-au obţinut mandate de arestare pe numele celor trei fugiţi.
Mda. N-aveau multă şcoală miliţienii dinainte de ’89. Dar aveau meserie, aveau disciplină, aveau ordine instituţională şi rigoare în aplicarea legii. Iar noi aveam bancurile cu care ripostam. Astăzi, poliţiştii au diplome şi cam atît. Iar bancuri noi nu ne mai obosim să inventăm, fiindcă nu e săptămînă în care Poliţia să nu ne ofere cîteva pe tavă. În acelaşi timp, nu e zi în care poliţiştii să nu ceară respect pe reţelele de socializare. Şi salarii. Şi dotări care mai de care mai pretenţioase. Şi iarăşi respect. Însă, în opinia mea, nu e vina lor că cer de toate fără să ofere nimic cetăţenilor şi că au transformat “siguranţa şi încrederea” într-o sintagmă de băşcălie. Peştele nu de la coadă, ci de la cap se-mpute. Din coadă doar se zbate, înainte să moară. Cîtă vreme imixtiunea politicului în activitatea Poliţiei va rămîne la fel de apăsătoare şi nestăvilită, instituţia va continua accelerat pe panta declinului. Doar o reformă radicală, din temelii, mai poate salva astăzi IGPR-ul, cancerizat pînă-n cele mai adînci straturi, însă este o utopie atîta vreme cît politicienii şi serviciile de informaţii vor continua să căpuşeze şi să folosească Poliţia în interese de găşti şi personale. În plus, cu spinările înclinate şi scamele de pe reverul lui Despescu bine curăţate, şefimea e mulţumită de actuala stare de lucruri şi nu doreşte schimbare. Iar eşaloanele de execuţie au doar două opţiuni: să se adapteze sau să plece.
Am cunoscut, de-a lungul vremii, şi poliţişti remarcabili, buni profesionişti, devotaţi meseriei, oneşti şi hotărîţi. Rînd pe rînd, i-am văzut apoi cum demisionează sau cum se pensionează, cu priviri unele triste, altele pur şi simplu scîrbite. Cei puţini rămaşi pe baricada onoarei, a demnităţii, a seriozităţii profesionale sînt la un pas de a pleca şi ei spre alte orizonturi. Cu siguranţă şi încredere că oriunde în altă parte e mai bine. Şi nu mai e mult pînă ce vom rămîne cu turma de despeşti, matei, berecheţi şi ivanci la butoanele securităţii cetăţeneşti. Toţi cu caşchetele pă ceafă.
