Mare om de stat Ciolacu ăsta al nostru, dom’le. Nu numai că luptă ca Don Quijote cu morile păcănelelor, roteşte ca Harry Potter bagheta magică sporind pensii şi salarii şi aduce în ţară tehnică militară americană cu viteza unui Schumacher în apogeu, dar uite că acu’ îl face pe Vranitzky să-şi roadă proteza de invidie cu formidabilul succes românesc Air-Schengen. De altfel, nu e zi să nu vedem cum marele Ciolacu, într-un patinaj ubicuu de declaraţii, postări şi interviuri, îşi dă suflarea politică pe altarul binelui ţării.
Un adevarat succes, da. Şi sînt convinsă că-ntreaga ţară a lăcrimat duminică de fericire citind postarea premierului pe Facebook: “Am spart gheaţa! După ani de zile de așteptări, vom realiza împreună și acest vis! România merită în Schengen!”, adăugînd ulterior că lista de condiţii impuse de Austria pentru a permite românilor să nu mai fie stresaţi de controale inutile cînd zboară pe ici şi pe dincolo prin Europa nu e deloc, deloc, da’ deloc exagerată. O poziţie demnă, frontală, vînjoasă a premierului nostru, nu ca aceea a vecinilor bulgari, nişte inconştienţi care ţin coada sus şi ne sabotează eforturile, zbîrlindu-se furioşi la austrieci pe motivul stupid că toate condiţiile de aderare sînt îndeplinite şi e ofensator să li se mai impună altele noi. Iar dacă avem Schengen în aer şi iacătă ce discuţii faine am început să purtăm cu austriecii, e de la sine înţeles că Schengenul terestru va veni şi el de la sine, nu?
Acum, că în toată povestea asta schengenistă există o serie nesemnificativă de amănunte care umbreşte decorul euforiei serene revărsată dinspre premier şi o parte a presei-slujnicuţă, nici nu mai contează.
Nu contează, bunăoară, faptul că sîntem împachetaţi cu Bulgaria, iar Olanda lui Geert Wilders, cîştigătorul detaşat al ultimelor alegeri, nu a scos un cuvinţel oficial în privinţa Air-Schengen. Chiar şi cînd va scoate, aşteptările nu pot fi optimiste cu actuala conturare a puterii politice, posibila deschidere a graniţelor aeriene fiind privită de susţinătorii Partidului Libertăţii ca o trădare din partea celor pe care i-au votat. Dar cu sau fără un guvern Wilders, în chestiunea Schengen rămîne realitatea faptului că Olanda nu-şi poate permite luxul pierderii hegemoniei portuare în Europa, fapt care s-ar întîmpla în cazul în care s-ar contura rute facile şi mai ieftine de transport conectate la porturile est-europene (mai ales greceşti, că al nostru, bunăoară, e sufocat de cereale ucrainene) şi ele mai ieftine. Iar cei care au mizat pe aspiraţiile lui Mark Rutte, rămas premier interimar, la scaunul lui Stoltenberg sînt naivi, fiindcă la scurt timp după ce Rutte şi-a declarat intenţia, a fost nevoit să revină cu o alta în care a anunţat că s-a grăbit ca fata mare la măritat, semn că americanii i-au retezat aripile.
Dar apropo de transporturi, nu contează nici faptul că transportatorii români şi bulgari sînt cei mai numeroşi şi ieftini din UE, motiv pentru care companiile de profil din ţările puternice economic sînt serios deranjate concurenţial. De altfel, nu întîmplător anul trecut a fost impus Pachetul de mobilitate 1 prin care au fost introduse o sumedenie de condiţii companiilor de transport comunitar, cu efecte perverse taman asupra transportatorilor din estul Europei. Acuze publice au fost aduse acestui pachet de reglementări pe motiv că ar ascunde interesele economice ale statelor UE centrale care vor slăbirea țărilor de la marginea UE.
Nu contează, în această serie de amănunte, nici faptul că Uniunea Europeană nu-şi poate permite să stea ghiocel în faţa frisoanelor şantajiste ale Turciei legate de migranţi. Migraţia, legală sau ilegală, este o problemă reală, presantă, gravă pentru ţările occidentale, de aceea este şi va rămîne punctaj de discurs politic în statele Uniunii, iar Pactul UE privind migraţia şi azilul vedem cum se chinuie a se naşte printre amendamente şi respingeri. Admiterea României şi Bulgariei în Schengen ar deschide capacul de presiune de la graniţa Turciei cu Bulgaria, activînd şi graniţa Greciei cu Bulgaria, iar inundarea occidentului cu migranţi din Orientul Mijlociu şi Asia ar fi de nestăvilit.
Legat de acest punct, nu contează nici că cererea Austriei privind migranţii se regăseşte deja în Acordul Dublin, astfel încît este realmente straniu faptul că acest lucru îl vedem acum în forma unei condiţii puse pentru obţinerea Air-Schengen. Bulgaria, prin vocile preşedintelui şi premierului, a protestat revoltată. România, prin vocile premierului şi ministrului de interne, o consideră firească, iar de la preşedinţie a fost flatulat un comunicat din care se înţelege doar că e bine fiindcă nu e rău.
Nu contează nici faptul că, în eventualitatea în care ne-am hotărî să ne despachetăm de bulgari, mizînd orbeşte pe aparenta deschidere a Austriei spre negocieri, procesul este lung şi anevoios.
Şi nu în ultimul rînd, nu contează nici micul, mititelul, minusculul amănunt că, de fapt, nici nu prea merităm să fim în Schengen. În România intră şi ies voioase drone, elicoptere şi avioane cu marfă de contrabandă, capturile de droguri se întîmplă doar cînd le serveşte marea pe tavă sau le abandonează traficanţii, migranţii fie nu sînt prinşi deloc, fie sînt depistaţi după ce au străbătut tot teritoriul ţării, fie pur şi simplu sînt găsiţi morţi, scannerele de la graniţe sînt de ani de zile nefuncţionale şi, în general, dotarea tehnică lasă mult de dorit, iar efectivele de frontieră, care oricum sînt insuficiente şi slab pregătite, aflăm că fac ture de 12 ore pînă ajung la un pas de a aţipi lîngă taxiurile cu care ies din ţară, ca nişte flori, infractorii.
Despre corupţia de la graniţe nici nu are sens să mai pomenesc. Ne zburlim că am îndeplinit toate condiţiile, însă bifarea pe hîrtie a unor borne de parcurs nu aduce automat şi meritul intrării în Schengen. Şi cîtă vreme nu ne vom asuma acestă realitate, nici nu vom fi în stare să purcedem serios la remedierea problemelor enumerate, oferind astfel constant pe tavă argumente unor state precum Suedia, Austria şi Olanda, scoase pe rînd la înaintare de celelalte membre UE, pentru votul de respingere.
Şi nu contează nici faptul că cele trei condiţii puse de Austria nu sînt, în fapt, condiţii. Suplimentarea forţelor Frontex şi modernizarea tehnică sînt chestiuni care ţin de Comisia Europeană, iar migraţia este deja reglementată. O listă încropită parcă la mişto, să pară că inimioara austriacă de gheaţă s-a mai topit olecuţă. Că poate şi SUA o fi turnat o cană de apă fierbinte peste ea, e posibil, avînd în vedere bănetul care va intra şi mai ales va ieşi în procesul de reconstrucţie a ceea ce va rămîne din Ucraina la încheierea războiului. Însă demersul SUA nu e nici pe departe suficient în perspectiva din ce în ce mai complexă şi dificilă a păstrării unităţii comunitare.
Ei, dar toate acestea sînt, cum scriam, amănunte care nu contează. Ceea ce contează este bucuria lui Ciolacu, o bucurie de căţelandru zglobiu, lătrată zgomotos către românul cu drept de vot. Bine că premierul nostru n-are coadă, ca bulgarii. Că dacă ar fi avut, ar fi vînturat-o acum atît de tare încît probabil şi-ar fi luat zborul, lăsîndu-ne pe toţi cu sufletu’ la gură în aşteptarea unei ipotetice accederi în Air-Schengen.
