Pe 28 ianuarie s-a închis la Muzeul de Artă din Timișoara expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, parte a programului cultural Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023.
A fost un eveniment cultural de mare importanță. O ocazie unică pentru a admira în același loc 100 de opere importante create de inegalabilul Constantin Brâncuși, lucrări împrumutate și aduse cu mari eforturi de la Centrul Pompidou, Galeria Tate, Fundația Guggenheim, Muzeul Național de Artă din București, Muzeul de Artă din Craiova, precum și din colecții particulare.
Este vorba despre 22 de sculpturi, 11 desene, 55 de fotografii și diverse documente de arhivă, plus două filme, realizate chiar de Brâncuși.
Pentru a intra la expoziție, după ce se trecea de un control de securitate minuțios, se urca la etajul I al muzeului. Acolo pătrundeai din holul luminat într-un univers întunecat, parcă din altă lume, ca o peșteră primordială, atemporală, unde pe un parcurs aproape circular de-a lungul câtorva încăperi, descopereai rând pe rând operele lui Brâncuși, evidențiate prin spoturi de lumină, totul într-un spațiu întunecat și relativ mic.
Apoi se ieșea din nou la lumină, în același hol, prin niște uși apropiate de cele de intrare. O trecere simbolică ca o coloană fără sfârșit de la lumină prin întuneric și înapoi la lumină.
Această prezentare modernă pare că pune o barieră între tine și arta lui Brâncuși. Clar obscurul te ține la distanță, mai degrabă mărind misterul decât relevându-ți măreția, simplitatea și forța operelor lui Brâncuși.
Pe de o parte, este o încercare de simplificare care amplifică unele detalii și estompează altele. Jocul de lumini și umbre parcă îți dirijează privirea spre anumite puncte ale sculpturilor în loc să te lase pe tine să le descoperi treptat și în voie, în întregime.
Datorită spațiului mic și îngust, a aglomerației și a întunericului copleșitor, te simți mai degrabă mic, insignifiant și strivit cumva de fragilitatea unora dintre sculpturile ce par izolate și inaccesibile în lumina spoturilor, închise parcă împotriva voinței lor în închisori cu pereți transparenți, acoperite cu particule de praf rebele care-ți distrag privirea de la simplitatea formei pure a operei artistice a lui Brâncuși.
Pe de altă parte, Brâncuși e artistul care a respins reprezentarea realistă în favoarea simplificării și a formelor esențiale, iar această abordare pune în valoare tocmai această simplitate.
„Rugăciune”, „Păsarea în spațiu” sau „Coloana fără sfârșit III” par a fi puse mai bine în valoare de accentele de lumină, întunericul din jurul lor amplificând spiritualitatea lor și mărind impactul asupra ta.
Datorită contrastului puternic dintre lumină și întuneric, urmele daltei lui Brâncuși de pe „Coloana fără sfârșit III” parcă se simt ca niște răni dureroase, prizoniere în lemnul constrâns la nenaturala formă romboidală repetată ca și durerile și speranțele oamenilor la nesfârșit, spre veșnicie.
Recunosc, m-aș fi așteptat la o abordare „solară” care să îmbrace totul în lumină, să expună și să dea viață în toată măreția lor sculpturilor lui Brâncuși. Poate că această abordare este doar o reflexie a vremurilor tulburi în care trăim.
Spațiul existent și necesitatea unui climat securizat, cu o temperatură controlată, probabil că nu ar fi permis o asemenea abordare, vastă și luminoasă cum este, de exemplu, Atelierul lui Brâncuși reconstituit la Centrul Pompidou, sau Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” din Târgu Jiu conceput de Constantin Brâncuşi în cinstea ostaşilor români căzuţi în Primul Război Mondial.
Acolo, cele trei celebre capodopere: „Masa Tăcerii”, „Poarta Sărutului” și „Coloana fără sfârşit”, respiră într-un spațiu vast, în aer liber, scăldându-se în lumina soarelui pe toată durata zilei.
Cu ce rămânem după acest eveniment cultural de mare anvergură? Cu un mic scandal tipic balcanic, cu o monedă din argint cu tema Brâncuşi și cu un mare interes din partea publicului. (sfârșitul părții a doua)
