Zăpada era bucuria copiilor si rămânea mult timp mister și minune alba, imaculată. Crăiasa zăpezii venea cu toate spendorile.
Dimineața ne trezeam și săream din pat direct la geam. Soba de teracotă păstra căldura molcomă de peste noapte, când gerul, furios că nu poate intra în casă și parcă să ne facă în ciudă, se lua de mână cu crivățul și izbea, se lupta cu paznicii casei, să-și facă simțită cumva prezența, căci lupta se dădea aprig la ferestre, acolo găsea loc să sufle și să-și arate puterea.
Geamurile încălzite gemeau sub viscolul de afară și în încercarea de a ține piept, înfloreau în flori de gheață și forme pe care mintea nu le-ar fi putut desena. Iar noi, copiii, priveam fascinați tabloul feeric și gândurile ne duceau departe, spre povești neștiute de nimeni, spre palate imaginare de cleștar.
În case începea forfota părinților și bunicilor, se apropiau sfintele sărbători și pregătirile erau în toi.
Pe noi ne înfofoleau ca pe niște coconi, doar nasul ne rămânea descoperit, și ieșeam afară, pe atunci zăpada nu era „urgia albă”, ci bucuria noastră, a copiilor.
Țâșneam din case și deveneam dintr-o dată războinici, aveam teritorii de apărat, eram eroii troienelor, căci lupta se desfășura între cetele de copii înarmați cu sănii și nămeții ce voiau să ne prindă și să ne înfășoare în plăpumi de zăpadă.
Ne eliberam repede din strânsoare, și alergam, urcam coline, coboram spre vale în cor de chiote.
Ne făceam castele din zăpadă, înălțam ziduri ce trebuiau păzite.
Luam iarna prizonieră și adunam zăpada în căușul palmelor până prindea forma unor bulgări mari pe care îl rostogoleam până creșteau, căci ne uneam forțele râzând, icnind, căzând și iar râzând. Așezam bulgării unul peste altul, știam noi bine să modelăm zăpada.
Apoi plecam la „vânătoare”, și fiecare se întorcea cu cele de trebuință ca sub ochii noștri, omul de zăpadă să prindă viață și să devină străjerul locului de joacă.
Seara plecam spre case obosiți și fericiți, căci de aici pășeam hotarul spre cea mai așteptată zi din iarnă.
Ne așezam cuminți la masă și gândurile deveneau avalanșă, căci dacă nu-I scriam scrioarea, nu putea ști Moș Crăciun ce daruri să ne aducă.
