În “abisul dintre părţi” (formula memorabilă a lui Kissinger, de acum o jumătate de veac, referitoare tot la conflictul israeliano-palestinian), mâine începe schimbul de ostateci. Acordul de armistițiu umanitar (o pauză temporară în luptă) va dura cel puţin patru zile, conform înţelegerilor, sau chiar mai mult, dacă Hamas va reuşi să mai livreze ostateci, împrăştiaţi te miri pe unde, deţinuţi te miri de cine (faptul că un are şi Jihadul Islamic Palestinian un număr o parte, nu e nici o mirare, doar a fost parte în acţiunea feroce din 7 octombrie).
Din punct de vedere umanitar, dacă acordul de armistiţiu va fi respectat, orice pauză în luptă înseamnă mai puţini morţi, nişte oameni terorizaţi care revin în familiile lor, ajutoare care ajung la civilii aflaţi sub bombardamente (de când s-a deschis graniţa cu Egiptul, a intrat zilnic cel mult 10 la sută din necesar). Din punct de vedere militar, Hamas va profita să-şi refacă forţele.
Şi după? Părţile au declarat că războiul continuă până la victoria finală. Numai că, aşa cum îi cerea Avigdor Lieberman, un fruntaş politic israelian de opoziţie, lui Netanyahu, încă de la începutul ofensivei în Gaza, trebuie ca fiecare să-şi definească victoria. Care ar putea fi victoria pentru Hamas? În nici un caz una militară. Victorie pentru Hamas ar fi fost dacă ar fi reuşit să activeze aşa-numita Axă a Rezistenţei (Iranul şi miliţiile sale), ceea ce e departe de a se fi întâmplat. Hizballah duce, la graniţa cu Israelul, o formă de „rezistenţă” palidă în comparaţie cu capacităţile de care dispune, mai mult de ochii lumii islamice. (Avertismentul navelor americane din Mediterana şi-a făcut efectul). Miliţia din Yemen se agită aruncând rachete spre Marea Roşie cu intenţia de a fi băgată în seamă şi a-şi auzi numele la ştiri. Cât despre noile solidarităţi islamo-arabe, acestea par a fi încropite exclusiv pentru a emite declaraţii sforăitoare de solidaritate cu palestinienii. Prin urmare, singura victorie pentru Hamas ar fi înfrângerea, martiriul – unul plătit cu preţul vieţii conaţionalilor. (Pentru Hamas, o viaţă nu valorează decât în măsura în care poate fi folosită ca scut de protecţie).
Victorie pentru Israel şi pentru întregul Orient Mijlociu ar fi o formulă pe care Guvernul de extremă dreapta a lui Netanyahu nu o poate accepta. O victorie a reţinerii şi a raţiunii, ce ar pune temelia unui stat palestinian, pentru a cărui edificare Gaza şi Cisiordania, de multă vreme ostile, ar trebui să se reunească sub Autoritatea de la Ramallah, autoritate subminată de existenţa unui lider fragil, Mahmud Abbas, şi de o corupţie greu de eradicat. În plus, în Cisiordania s-au multiplicat aşezările israeliene, radicalizate de la începutul războiului. Drept urmare, ciocnirile cu palestinienii au devenit tot mai dese, multe letale. Pe de altă parte, ca Gaza să revină, fie şi la nivelul de sărăcie la care se afla înainte de 7 octombrie, ar avea nevoie de câţiva ani buni. Iar ca să se ridice din mizerie – de investitori decişi, tentaţi şi de gazele marine din largul Fâșiei, zăcăminte despre care Administraţia Biden consideră că se cuvin palestinienilor.
Numai Israelul poate influenţa în acest moment istoric destinul Orientului Mijlociu. A spus-o limpede preşedintele Statelor Unite, cu prilejul vizitei de luna trecută la Tel Aviv: „Dacă Israelul se grăbește acum în Gaza pentru a distruge Hamas – și face acest lucru fără a-și exprima angajamentul clar de a căuta, împreună cu Autoritatea Palestiniană, o soluție cu două state și fără să pună capăt așezărilor evreiești din Cisiordania – va face o greșeală gravă, care va fi devastatoare pentru interesele israeliene și americane”. O soluţie cu două state ar rezolva, adaug, inclusiv ameninţarea iraniană. Tehranul n-ar mai folosi lupta palestinienilor ca pretext de destabilizare, activându-şi miliţiile din regiune (în cazul acesta, este vorba în primul rând despre Hamas).
„Ce se vede acolo nu se vede aici”, obişnuia să spună fostul general (şi prim ministru al Israelului), Ariel Sharon. Însă ce se poate vedea de aici, prin clausewitziana „ceaţă a războiului”, nu este deloc dătător de speranţe. Părţile declară că, după armistiţiul umanitar, sunt gata să repornească războiul cu încă şi mai multă determinare. Cu orgoliu pe post de strategie – o escaladare spre spre ceea ce Biden numea “greşeală gravă, care va fi devastatoare”. Iar aceasta s-ar putea defini în felul următor: Hamasul va fi distrus şi, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria recentă, din cenuşa lui se va ridica o nouă structură teroristă. Locuitorii Gazei, câţi vor mai fi supravieţuit, vor fi obligaţi să rămână în „închisoarea în aer liber” care, pesemne, le e sortită. (Nicinul dintre vecini nu îi primeşte – Egiptul o subliniază permanent, Libanul şi Iordania au probleme cu propriii palestinieni, în Siria războiul nu s-a sfârşit). Israelul va întări barierele de securitate în Gaza iar, la următorul război, prima ţară care se va oferi să medieze intrarea unor ajutoare umanitare va fi, suprem act de bunăvoinţă, Egiptul. În timpul acesta, în Cisiordania, coloniştii – încurajaţi de Guvernul extremist – vor presa şi mai puternic, manu militari, pentru a cuceri teritoriu.
Cu un executiv în care premierul e ostatecul extremiştilor (ţinându-l la putere, îl ţin departe de închisoare), singura negociere va rămâne… războiul.
