Subiectul acesta al copiilor, reproducerilor și falsurilor, mai ales în ceea ce privește arta plastică, cu precădere pictură, este unul senzațional, ce mereu va atrage atenția. Sigur ați auzit: „E un Grigorescu fals?” sau „Este o reproducere postumă a unui Brâncuși”….„aaa, aveți o copie după Andreescu”. Ce înseamnă mai exact aceste etichete și la ce se referă ele?
Dintr-o perspectivă estetică și pur teoretică, putem să definim falsul, copia sau reproducerea prin explicarea conceptului opus lor, respectiv – opera autentică. Aceasta este opera de artă (pictură, sculptură sau desen) care a fost realizată originar de un autor. Este lucrarea prin care el depune ceva din energia și sentimentele lui pe pânză sau în lut în așa fel încât obiectul respectiv nu poate fi repetabil. Opera de artă autentică este rezultatul unui proces, este capătul de drum al unei frământări personale și este gara de final a unui sentiment. Toate aceste trăiri și emoții nu se pot repeta, relua sau reface, nici chiar de autorul inițial. Artistul însuși care dorește să reia procesul nu va putea, va completa doar lucrarea deja făcută sau va face alta, creând astfel o serialitate de piese pe o temă sau un sentiment ce îl preocupă. Momentul, emoția, lumina, inspirația, energia, mâna și talentul concură pentru a realiza într-un punct specific și exact o operă autentică, care va capta în ea toate aceste calități și atribute irepetabile.
Dintr-un punct de vedere istoric și evolutiv artistic, lucrările care captează o asemenea forță în ele se doresc replicabile. Este cumva normal să dorești să te înconjori de toată această energie și forță pentru că ea vorbește direct sau indirect despre atribute dezirabile. Fie că este vorba despre atribute dezirabile la nivel personal, sau despre atribute dezirabile la nivel de țară, de neam, forța lui simbolică și sugestivă este foarte puternică. Astăzi cea mai simplă reproducere în acest sens este prin fotografiere sau, un pic mai elaborat, prin printare 3D. Însă este de menționat faptul că reproducerea prin fotografiere va micșora mult din energia inițială a lucrării originale. Reproducerea, care prezintă calitatea de identitate cu cea a originalului, nu va putea să reproducă prin mecanismele ei și forța de creație, depusă de autor, care va rămâne permanent un apanaj al originalului.
Înainte de inventarea fotografiei, modalitatea de a circula anumite opere de artă de mare impact era prin copierea lor, fie unu la unu, adică aceeași tehnică, aceeași dimensiuni, același suport material (pânză, lemn), fie prin reproducerea ei în tehnica gravurii, care prin imprimare de pe piatră sau de pe lemn pe suport de hârtie facilita circulația lucrării datorată ușurătații suportului. Copierea făcea ca în lume să existe mai multe lucrări cu aceeași temă, dar realizate în momente diferite, deci cu energii diferite, dar totuși similare și foarte reduse numeric, două, poate trei – să le spunem surori de aceiași părinți. Iar reproducerea în tehnica gravurii a unei compoziții de pe o pânză nu este o copiere, ci doar o reproducere a compoziției pentru că se schimbă tehnica și pentru că facilitează o multiplicare numeroasă a ei, uneori sute de reproduceri – să spunem că sunt surori vitrege, doar cu un părinte similar.
O astfel de multiplicare se poate realiza în situații și contexte diferite. Un prim context este atunci când un elev este în scoală și copiază în scop didactic și educativ lucrări ale maeștrilor dinaintea lui. Și la noi au existat multiple astfel de cazuri, Gheorghe Petrașcu recunoscând că el a copiat multe dintre pânzele lui Nicolae Grigorescu când era tânăr pupil. Această etapă numită „de școală” a fiecărui artist este una perfect normală și necesară în dezvoltarea fiecăruia.
Un alt context în care se pot copia pânze ale marilor artiști este „la cerere”. Piața de artă ca și piața de imobiliare se situează mult pe calapoadele economice de tip cerere și ofertă. Această ofertă poate apărea în funcție de gust, de modă, de credințe politice sau de tendințe istorice. Spre exemplu, ca să continui cu un exemplu tot din aria artei lui Nicolae Grigorescu, a existat o modă a carelor cu boi ale lui, motiv pentru care au fost foarte căutate de cumpărători, atât în epocă, cât și mai apoi. Așa încât, după moartea artistului s-au executat mai multe astfel de lucrări ce copiau compozițiile artistului. Ele sunt percutate drept copii, dacă sunt declarate ca atare „copie după” sau chiar simplul „după” o face să fie ceea ce este – o copie a lucrării lui Grigorescu. În schimb, în momentul în care ea trece drept „Grigorescu” deși nu este, atunci vorbim despre un fals. Așadar diferența dintre o copie și un fals o face intenția.
Având această intenție diferită un pictor amator, sau profesionist, poate să realizeze fie o copie a lucrării pe care dorește să o multiplice unu la unu, adică tehnică, suport, manieră. Fie poate să realizeze o lucrare în maniera artistului X pe care să o plaseze prin motive compoziționale și datare, într-un anume timp și spațiu. Însă, atât prima, cât și a doua variantă de copiere, cu intenția de a crea un fals, vor duce în realitate la crearea unei opere noi, inspirată din cea copiată și de la autorul originar, dar cu emoția și energia noului artist. Opera nou creată va fi definită de momentul în care a fost creată, de intenția care a stat la baza ei și de contextul „nașterii” sale.
Dintr-un punct de vedere idealist, nu exista falsuri, pentru că nu se poate replica, oricât de mult s-ar încerca, energia inițială care stă la baza unei opere de artă. Din acest motiv fiecare operă de artă este autentică în felul ei, copie sau nu. Însă, pentru că avem această nevoie de taxonomie, de etichete, de casete și casetuțe, avem lucrări de artă originale/autentice, lucrări de artă reproduse (surorile vitrege ale primelor), lucrări de artă copiate (surorile bune ale primelor), lucrări de artă false (care se pretind a fi ceva ce nu sunt, dar și ele au rolul lor în familia mare a artei).
