7.9 C
București
sâmbătă, 2 martie, 2024
Google search engine
StiriIstorii în Ramă: Victor Brauner printre proteste, autentificări și politici culturale

Istorii în Ramă: Victor Brauner printre proteste, autentificări și politici culturale

Lumea artei este în momentul de față într-o dezbatere cum nu a mai avut de ani de zile. În jurul expoziției „Victor Brauner. Între oniric și ocult” s-a creat o rumoare totală care merită decriptată și în alte chei de înțelegere decât cele oferite până acum. În scenă au intrat așa: muzeul – Muzeul Național de artă al României , expoziția – „Victor Brauner. Între oniric și ocult” deschisă în 1 decembrie 2023 la București, colecționarii – în cazul de față, prin Adrian Năstase și fii lui, experții – criticul de artă Pavel Șușară, istoricul de artă Adrian Buga, regretata istorică de artă Amelia Pavel, care nu mai este printre noi din 2003, politicul – de data aceasta, prin vocea doamnei ministru Raluca Turcanu și angajații din muzeu/muzee – prin vocea unui reprezentant, Dragoș Neamu.

Ce s-a petrecut? 

Criticul de artă Pavel Șușară a anunțat săptămâna trecută, că în urma vizitei la Muzeul Național de artă al României, la expoziție retrospectivă „Victor Brauner. Între oniric și ocult”, a constatat că există lucrări cu autenticitate dubioasă, chiar falsuri, ale artistului printre lucrările originale, pe care muzeul le deține și expune. El a fost imediat secondat de un alt reprezentant din branșa experților de artă, Adrian Buga, care și-a declarat indignarea și protestul față de falsuri, pe care le consideră „un cancer”. Muzeul a declarat printr-un comunicat de presă că nu are știință de vreun tablou fals în expoziția organizată de el. Fapt care a inflamat și mai mult spiritele, pentru că a urmat un atac la persoana curatorului, care este și manager al instituției, Călin Stegerean. Acesta a răspuns acestor acuzații printr-un interviu la televiziunea publică spunând că a consultat bibliografia de specialitate și că nu a găsit ceva suspect în lucrările pe care le-a antamant pentru expoziție. La rândul său, colecționarul Adrian Năstase să își retragă lucrările din expoziție. Muzeul nu a mai comentat. Experții cer pe de o parte constituirea unei comisii de expertiză a lucrărilor, pe de altă parte s-a lansat în spațiul public și cererea de demisie a managerului muzeului. Povestea este în coadă de pește. Aceste schimburi de replici au stârnit valuri de reacții, mii de comentarii și, mai mult, au scos la lumină, o situație care trenează în România, în parte de 20 de ani, în parte de 70 de ani.

Relația dintre colecțiile de artă și statul român este una foarte lungă cu suișuri și coborâșuri încă din perioada Regelui Carol I. El însuși un colecționar care a avut în colecția lui și lucrări autentice și reproduceri. Perioada interbelică dezvoltă o relație aparte între Stat și colecționar, respectând o piața de artă liberă, ce susținea constituirea unei culturii, a unei arte naționale, dar și la o oarecare bunăstare a artiștilor. Venirea comunismului a schimbat fundamental valorile, proprietatea privată, respectiv colecția de artă, fiind catalogată drept ceva indezirabil. Au urmat o serie de politici culturale active, dar și pasive, pe care Statul prin organul său central, Comitetul de artă și cultură sau, mai târziu, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, vine și le implementează pentru a distruge proprietatea privată – respectivă colecția de artă privată – și de a trece tot patrimoniul cultural (respectiv tablouri, sculpturi, artă decorativă) în proprietatea statului. Astfel s-a creat o ură fundamentală pentru colecționarul de artă, acest „indezirabil” al societății, cel care prin mijloace îndoielnice „suge sângele boborului”. Cu toate astea, au continuat să existe colecții de artă. Pe partea cealalta, s-a creat această imagine a faptului că numai ce deține statul,  adică ce este în muzee, este autentic. De la această mentalitate am plecat după Revoluție. Un reziduu al acesteia este prezent și în dezbaterea de față. Priviți paragraful din protestul public al Asociația Experților și Evaluatorilor de Artă din România. El invocă exact această distrugere a proprietății private prin noul Cod al Patrimoniului Național, deci o veche temere care a chinuit generații la rându de colecționari români. Cum s-ar putea acest lucru, la mai bine de 30 de ani de la căderea regimului dictatorial și în contextul unei societăți care respectă proprietatea privată? Este un bau-bau retoric, o moștenire preluată, nu este însă clar dacă voluntar sau involuntar.

Problematica autenticității unei opere de artă este o altă față pe care discuția de față a ridicat-o. S-a invocat faptul că „se știa demult” de existența acestor falsuri. Acest fapt poate fi coroborat și explicat tot prin înțelegerea trecutului nostru. În goana și galopul după înavuțiere al anilor 1990 se putea întâmpla orice în România. De ce să nu se fi creat și falsuri? Există această posibilitate. Se putea să se fi creat și înainte de anii 1990. Se puteau crea pur și simplu còpii sau lucrări de exercițiu în maniera lui Brauner, sau a lui Brâncuși, sau a oricărui artist român care avea recunoaștere internațională. Ce vrea să subliniez este că orice „se știa” din trecut, poate fi expertizat și coroborat cu noi informații. Știința expertizei, cum foarte corect a descris-o Adrian Buga, în postările sale, prevede îmbinare dintre studiul istoric al piesei de artă (adică un istoric personal al ei – de tipul s-a creat în anul cutare, a fost deținută de colecționarul cutare, s-a licitat/ vândut de la el către colecționarul cutare și tot așa; a apărut în expoziția cutare; a scris despre ea istoricul/criticul de artă cutare, etc.). Problema este că, tot datorită politicilor culturale din perioada comunistă, acest tip de istoric personal al pieselor nu s-a păstrat. Nu prea știm despre lucrările pe care le avem în păstrare cu ce istorii vin. Însă, există și o a doua procedură care o completează pe aceasta a istoriei, aceea științifică. Se pot face analize fizico-chimice neinvazive (adică care nu afectează lucrarea) care pot determina, pe bază de comparație, dacă parametrii indicați indică autenticitate lucrării. Pe scurt, se compară pigmenții cu alte lucrări ale autorului din perioada respectivă, sau suportul (pânza sau lemnul – pentru a vedea dacă corespunde perioadei). Asta presupune să existe baze de date cu astfel de informații, că a exista o preocupare în decursul timpului, pentru a dezvolta astfel de cercetări, și în final, pentru a face autentificări solide. Trebuie spus că autentificările realizate la noi au păstrat linia celor din perioada interbelică și sunt realizare într-o „manieră impresionistă”. Expertul, are impresia că, o lucrare este pictată sau sculptat, în manieră lui cutare artist sau cutare artist. Fapt care este foarte contestabil, după cum se poate și vedea.

Ministrul Culturii, Raluca Turcan

Problematică profesionalismului în domeniul artelor plastice din muzee a fost și ea atacată. Muzeul Național de Artă al României a fost creat în 1950 după doi ani de travaliu și negocieri ale autorităților comuniste cu experții de epocă, această instituție care trebuie să fie un succes. Atât unul politic, pentru că regimul prevala în construirea unui muzeu național de artă acolo unde regimul anterior nu reușise, dar și ideologic, pentru că, prin „metode revoluționare și științifice” alcătuia o galerie de artă – universală, de artă românească (națională), de artă grafică și de artă decorativă – prin punerea la un loc a unor colecții ale statului și naționalizate de la familia Regală și de la cei care intrau în pușcării. Această „aură” a celui mai imporatant muzeul al regimului și chiar al țării nu va fi deturnată niciodată. Întotdeauna realizarea unei expoziții în Muzeul Național de artă a dat tonul muzeografiei românești și direcțiilor de dezvoltare, mai mult, pentru un artist, a expune la Muzeul Național de artă era recunoașterea absolută. Se ridică totuși, în urma acestei situații câteva întrebări de bun simț, spun eu, este profesionist ca un manager de muzeu să fie și curator de expoziție? Nu scrie nicăieri că nu este legal să fie. Dar are timpul necesar să le facă pe amândouă? Răspunsul este subiectiv și diferă, bineînțeles, de la persoană la persoană. Poate, dimpotrivă, este cazul ca managerii să fie doar buni organizatori, iar această funcție a curatorului să fie total externalizată, să avem expoziții realizate de externi muzeului care să propună și să își asume total responsabilitatea pentru astfel de situații. Dar atunci ce facem cu patrimoniul pe care muzeele îl dețin? Cum o să mai avem acces la el, dacă curatorul este extern și patrimoniul este al muzeului? Poate totuși nu este o soluție, pentru că un curator extern ar avea o agendă proprie. A lui? A altuia? A altora? Iată, cum problema se ramifică.

Poate, nu în ultimul rând, acest scandal trebuie văzut în contextul în care în România tocmai se dezghețase un canal de comunicare între Ministerul Culturii și Ministerul Muncii pentru nivelarea grilei de salarizare. Scopul era ca și angajații din domeniul culturii, în special cei din muzee, să ajungă cu o grila de salarii decentă. În așa fel încât, când vine vorba despre autentificarea unei piese de artă, să nu fie o problemă pecuniară, ci doar una de etică morală pentru un expert construit 100% în muzeu. Atenția acum a fost luată de acest scandal, care a adus multe daune de imagine angajaților din muzee, chiar dacă nu se văd încă. Așadar, ca să mă întorc de unde am plecat. Scena a fost ocupată după cum urmează: de muzeu, prin managerul sau, de opera de artă, prin multiplele ei ipostaze, de operă de expoziție, de operă de muzeu, de operă în colecție, de piața de artă, experții, colecționarii și de politic. Nu confundați personajele trecătoare cu istoriile semnificative, câteodată vin chiar și în ramă

RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments