Lăcrămioarele, flori ale renașterii, sunt considerate un dar divin, fiind însoțite de promisiunea că iubirea, binele și dreptatea vor triumfa întotdeauna.
Cunoscute datorită gingășiei și fragilității lor aparente, lăcrămioarele sunt asociate cu dragostea sinceră pentru cei apropiați (mamă, iubită, prieteni)
Sunt un simbol al rezistenței și al tăriei, oferindu-se ca suport moral celor ce se află în situații dificile. Flori elegante și sobre, lăcrămioarele sunt considerate florile care simt virtuțile și bunătatea oamenilor.
Asociată zeului Mercur, zeul comunicării, lăcrămioara este floarea simbol a tuturor ce se „înconjoară” de cuvinte, aducând noroc dascălilor și tuturor celor ce scriu.

În vechime, băieții și fetele culegeau buchete de lăcrămioare pentru că exista credința că aceste flori au darul de a aduce noroc în dragoste.
În cultura vest europeană (Franţa, Belgia, Elveţia) există tradiţia duminicii lăcrămioarelor, sărbătorită în prima duminică din luna mai. Lacramioara mai este si emblema dragostei pure, a fericirii indragostitilor, floarea-simbol a logodnei iar buchetul tradițional al mireselor reprezintă simbolul modestiei și purității. La celți există credința că lăcrămioara este floarea de nuntă, iar căsătoriile făcute în această lună sunt considerate norocoase si fericite.
Bătrânii spun că niciodată nu înflorește lăcrămioara înainte de sosirea privighetorii, pasărea cu glas îngeresc.

Legenda spune că într-un castel, demult, trăiau doi copii de rege: un băiat și o fată, care primiseră de la Zâna cea Bună cele mai frumoase daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se printre florile din grădinile castelului.
Dar când copiii au împlinit 10 ani, tot ținutul a fost cuprins de o boală necunoscută: toți ce-i pe care îi atingea, adormeau fără a se mai putea trezi. Întregul regat a fost cuprins de jale.
Când mica prințesă fu cuprinsă de aceeași boală, fratele ei, sfâşiat de durere, a plecat în lumea mare să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, pe unde ajungea, întreba, însă nimeni nu ştia care este leacul.

Obosit de atâta umblet, se opri la marginea unui codru și începu să plângă cu gândul la surioara lui cea dragă. Şi a plâns, sărmanul, zile şi nopţi întregi, până i-au secat lacrimile. Și când n-a mai avut ce plânge, a văzut în poiana de la marginea codrului niște flori ca niște mărgele, căci nu observase cum, din lacrimile lui, când se scurgeau pe pământ lacrimile cădeau în flori albe, în formă unor clopoței înșirați pe un ciorchine, pitite sub frunzele lor late, de unde îl îmbia un parfum suav cum nu mai simțise niciodată. Leacul pentru boala nemiloasă nu-l găsise, însă ce s-a gândit, măcar un buchețel cu minunatele flori ce-i răsăriseră în cale ar putea duce surorii lui, să-i facă suferința mai ușoară.
Ajuns înapoi la castel, văzând că sora lui doarme, știind că nu mai are mult de trăit, așeză micul buchet pe perna fetei.
Și atunci s-a petrecut o minune, căci mare este mila lui Dumnezeu: mica prințesă a deschis ochii și a întrebat: De unde vine acest miros dumnezeiesc?
Iar de atunci, florile născute din lacrimile de durere ale băiatului au fost numite lăcrămioare și reprezină renașterea, întoarcerea fericirii. Și tot de atunci, oamenii le plantează în grădinile lor pentru bucuria ochilor şi sufletului.
Sursă foto: pixabay