Aceste flori, care erau până atunci necunoscute, au început să împânzească câmpiile și lanurile, creând un covor roșu de o frumusețe tulburătoare. În timp au fost numite maci, iar legenda spune că ele păstrează în petalele lor roșii suferință și iubire.
Se spune că odată, tare demult, trăia o mamă văduvă şi sărmană care pe lumea asta avea doar un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Și era flăcăul ei bun şi cuminte, şi asculta de vorba maică-si ca de sfânta Evanghelie.
Sărmana femeie se trezi într-o zi, biata de ea, că nu avea de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.
Bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să poți ajunge în celălalt sat, trebuia să treci printr-o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie unde nu era nici țipenie de om, şi după aceea, un deal şi-o vale, toate pustii nevoie mare.
I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce mare, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer. Dar acu era aproape de înserat şi bietul copil nu mai venea.
Biata maică-sa nici nu mai știa ce să facă de atîta grijă, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.
Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copil, rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga, sărmana, într-un suflet, şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.
Taman când striga ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce văzu? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii.
De atunci se zice că ar fi macii pe pământ, din fiecare picătură de sânge care căzuse pe pământ răsărise câte o floare roșie, vibrantă, care înflorea imediat.
Răsărind din sângele vărsat, macii simbolizează renașterea și speranța. Ei sugerează că, din cea mai profundă durere, poate apărea ceva frumos și durabil, aducând un mesaj de speranță și reînnoire. Florile de mac sunt simbolul iubirii materne, o iubire care este atât de puternică încât dă naștere, din durere, unei frumuseți nemuritoare.
sursă foto: pixabay
