Mătcălăul este o ființă, un fel de semizeu, de erou din mitologia greco-romană, jumătate om, jumătate esență divină, foarte frumos și deopotrivă nemuritor și care se plimbă pe Pământ între Sântoader și Rusalii, dar pe care nimeni nu îl poate vedea.
Mătcălăul, obicei de primăvară, una dintre cele mai frumoase credințe populare, este un ceremonial de legare a prieteniei, de data asta între fete. În urma ritualului care este însoțit de cântece specifice și de joc, fetele se numesc soră, surată, mătcuță, matcă, văruică, atașament care se păstrează până la sfârșitul vieții.
Obiceiul are o foarte mare arie de răspândire pe teritoriul românesc și se regăsește în localități din zona de munte a Banatului, în Moldova, Muntenia, Oltenia, pe Crișul Alb, în ținutul Târnavelor și în jurul Sibiului.
Mătcălăul este o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor care umblă în lume ca Sînâtoaderii și Rusalele, dar pe care, din cauză că lumea s-a spurcat cu suldame și fărădelegi, nu-l poate vedea.
Sărbătoarea se tine în marțea de după Duminica Tomei și în această zi bărbații nu lucrează nimic pentru că asta ar aduce vifor și trăznet. Nici femeile, coform tradiției, nu torc, nu țes, nu cos în această zi.
Datina este ca fetele să se adune câte 3, 5, 7 sau mai multe la un loc și să se prindă mătcuțe, să se „însurățească”, asemeni băieților care se înfrățesc. Întâi se face înțelegerea pentru mătcuțare, după care se pregătește o turtă din făină de grâu curat. Pecetluirea ritualului de însurățit sau înfărtățit se cu un ban de argint, considerându-se că acest metal are calități deosebite, folosindu-se în ritualurile de vrăji și farmece. Banul se taie întru-n număr egal cu suratele ce s-au adunat să se mătcuțească și fiecare primește o parte, având îndatorirea să păstreze partea primită până la moarte, căci cine pierde bucățica de ban, aceea și-a călcat credința de însurățire. Se spune că fetele care și-au păstrat bucățica de ban, cînd vor muri, acesta li se va pune în sân, anume să nu le oprească Sân Petru la ușile raiului.
După ce mătcuțele au făcut legământul și s-au prins surate între ele, tradiția spune că au obligația ca în viitor să se îmbrace la fel de sărbători, să apară doar împreună în anumite împrejurări sau în zilele de sărbătoare, ținându-se de mână, să-și fie credincioase și să se sprijine întotdeauna, să-și împartă una alteia când fac pomenire și să-si ducă totodată și o chită de mătcuțe (un fel de floricele care cresc primăvara numai în jurul apelor și izvoarelor), făgăduindu-şi reciproc credință.
Obiceiul Mătcălăului, așa cum se desfășoară la Petroșnița – pe valea Timișului superior, a fost descris de Maria Cristescu în revista de etnografie „Tibiscus” din anul 1986, după cum urmează: «Marți după Duminica Tomii, pe la 4-5 după amiază toți locuitorii se adună în fața școlii (de fapt, Ia răscruce de drumuri, în mijlocul satului) odată cu muzica, cu fetele, părinții şi prietenii acestora, ale celor care organizează sărbătoarea. Până la întrunirea întregii colectivități, muzicanții cântă diferite doine, brâuri „de doi” sau „ardeleana”, iar cei prezenți joacă.
Sărbătoarea Mătcălăului debutează cu o horă în care se prind în numai fete, apoi intră şi băieții – fiecare alături de fata care l-a invitat. Se pleacă după aceea cu „hora” spre locul stabilit pentru realizarea practicilor ce compun obiceiul, pentru mătcuţire, adică spre o grădină unde se află un măr bătrân „de Sânpetru”, cu ramurile răsfirate şi aplecate. Este vorba acum despre un adevărat alai, despre un ceremonial la care participă toți membrii colectivității sătești, tineri şi vârstnici, bărbați şi femei, chiar dacă numai băieții şi fetele sânt prinși deocamdată în joc.
Ceremonialul se încheie cu brâul Mătcălăului, un joc ce simbolizează obiceiurile care au la bază practici legate de mituri privitoare la vegetație sau la asigurarea echilibrului familial după trecerea în „lumea de dincolo” a unuia din membrii acesteia. În urma încheierii ceremonialului, tinerii se întorc în răscrucea drumului, unde va continua jocul, tot fetele fiind cele care îl conduc, sărbătoarea având un caracter general şi colectiv.
Referindu-se la numele obiceiului, dar şi la semnificaţiile sale, Elena Niculiţă Voronca spune că acesta ar veni de la numele zeului Janus Matutinus, care este Jupiter Fitles, adică Zeus – zeul prieteniei la greci. Apolo, la dorieni, era zeul asociaţiunilor şi deci Zeus poate fi şi Apolo. Janus, la romani. era considerat ca un înger care poartă rugăciunile muritorilor către Dumnezeu. Acest lucru este atestat şi astăzi, arată autoarea, în formulele care se folosesc cu ocazia săvîrşirii obiceiului: „Mătcălăn, Mătcălău” Roagă-te la Dumnezeu…
Surse: Simeon Florea Marian – Sărbătorile la români; Elena Niculiţă Voronca – Datinile și credințele poporului român.
