O frenezie a declaraţiilor a urmat atacului iranian asupra Israelului din noaptea de 13 aprilie. De nimeni anticipat până pe 10 aprilie, dar anunţat americanilor cu câteva zeci de ore înainte, prin intermediul Turciei şi al Elveţiei (mediatorul contactele diplomatice între Washington şi Tehran), pentru întâia oară într-o istorie a confruntărilor din umbră, regimul ayatollahilor lansează de pe propriul teritoriu drone-kamikaze şi rachete spre baza aeriană Nevatim şi Înălţimile Golan, într-un elan de răzbunare bine temperată, astfel încât să evite victimele omeneşti. Pagubele materiale ale Israelului au fost minore (dacă excludem peste un miliard de dolari, cheltuielile ţinând de apărarea din noaptea de sâmbătă spre duminică).
Altminteri, o greşeală strategică majoră această ofensivă aeriană împotriva unuia dintre cele mai sofisticate sisteme defensive din lume. În plus, armata israeliană a beneficiat de ajutor american, britanic, francez şi – surpriză – iordanian.
După atac, oficialii iranieni de la ONU s-au grăbit să anunţe că nu mai urmează nimic – „problema poate fi considerată încheiată”. Printr-o scrisoare expediată în aceeaşi noapte Organizaţiei Naţiunilor Unite, au invocat dreptul la apărare, justificându-şi acţiunea ca ripostă la asasinarea celor şapte înalţi ofiţeri ai Corpului Gardienilor Revoluţiei, pe 1 aprilie, într-o clădire-anexă a consulatului iranian la Damasc – o acţiune hazardată a comandantului armatei israeliene, premierul Netanyahu, care şi-a anunţat aliatul strategic, Statele Unite, cu doar două minute înainte.
Când Iranul a anunţat că se va răzbuna crunt (retorica Orientului Mijlociu e una poetico-apocaliptică), comentatorii avizaţi, fără excepţie, au considerat că o va face prin proxy (miliţiile pe care le coordonează în Siria, Liban, Irak, Yemen). Numai că tocmai în faţa acestor proxy, foarte activi de la începutul războiului din Gaza, Iranul trebuia să facă o demonstraţie de forţă, să răzbune umilinţa încasată la Damasc.
Zilele, orele acestea se aşteaptă răspunsul Israelului. Părerile sunt împărţite. Fie Netanyahu va înceta să-l mai sfideze pe preşedintele Biden, ascultându-i sfatul de a riposta simbolic, fie liderul de la Ierusalim va urma imperativele colegilor de extremă-drepta din coaliţie, care doresc o revanşă dură şi cât mai rapidă, în caz contrar ameninţând cu părăsirea Guvernului, adică debarcarea de la putere a premierului, respectiv începutul unui lung şir de probleme penale pentru acesta, în dosarele de corupţie aflate pe rol.
Dintr-un sondaj realizat de Universitatea Ebraică din Ierusalim şi dat publicităţii, reiese că 74 la sută dintre israelieni se opun unui atac la adresa Iranului, dacă acesta subminează alianţa de securitate cu Statele Unite. În ciuda declaraţiilor sforăitoare ale liderilor săi, Israelul nu se poate apăra singur, nici militar, nici diplomatic.
Ce poate face astăzi Biden este să propună varii sancţiuni împotriva Iranului, convingându-i şi pe aliaţii occidentali să-i urmeze exemplu. Nu şi sancţiuni care să vizeze petrolul iranian, după cum dezvăluie Wall Street Journal, pentru că ar însemna o creştere a preţurilor înainte de prezidenţialele din noiembrie.
Chiar dacă Iranul nu are nici o şansă de izbândă în a continua să alimenteze un război deschis cu Israelul, Comandantul Suprem al Armatei, Ayatollahul Khamenei (foto) poate oricând reacţiona după o mistică a talionului (ochi pentru ochi, dintre pentru dinte), răspândită în zonă, ceea ce multor comentatori le-a amintit zilele acestea de spusele lui Gandhi – “ochi pentru ochi lasă întreaga lume oarbă”.
