18.3 C
București
vineri, 14 iunie, 2024
Google search engine
EDITORIALOpiniiRatarea Schengen și un adevăr trist: România – țara care se vinde...

Ratarea Schengen și un adevăr trist: România – țara care se vinde cel mai ieftin străinilor

România nu a prea fost niciodată țara capului neplecat, asta se știe, dar pare că acum a ajuns la un nivel de-a dreptul periculos din perspectiva demnității naționale. O țară care se vinde cel mai ușor străinilor, și cînd spunem asta nu avem în minte retorica șoșocară. Recenta lovitură numită Schengen a dovedit că avem conducători care nu numai că sunt lipsiți de minima capacitate de a se bate în exterior pentru țară, dar realmente s-au specializat în a pudra rahatul cu zahăr farin și a-l prezenta drept excelent odorizant de cameră.

La finele anului trecut, țara despre care toată lumea, la intern și la extern, afirma fără echivoc că a îndeplinit toate condițiile pentru aderarea la Schengen s-a trezit cu un pumn în față. Dat nu neapărat de străini, cît de ai noștri lideri, care au acceptat, senini, semnarea unui acord prin care ni se impun cinci condiții, unele suplimentare față de ce prevăd tratatele europene. Abia cînd se vor fi îndeplinit condițiile respective, România și Bulgaria vor avea parte – țineți-vă bine! – de reluarea discuțiilor pentru o intrare deplină în Schengen într-un viitor nespecificat.

Acordul semnat de România, Bulgaria și Austria ar fi fost un eșec chiar și dacă ar fi inclus o dată certă de aderare deplină la Schengen, cîndva. Dar, nici vorbă de așa ceva. Românii au asistat la o fușereală făcută pe sub masă și accelerat, exact în acele zile în care gîndul oamenilor nu prea mai stă la politică. Noaptea, ca hoții, am spune. S-a semnat în numele nostru un acord care nici măcar nu ne-a fost prezentat public, singura versiune fiind cea în engleză de pe siteul Consiliului UE.

Un acord prin care nu numai că nu ni s-a deschis un pic vreo poartă, ci ni s-a bătut în cuie pe termen nedefinit cea prin care se chema că trebuia să fi intrat deja, demni și respectați.

Asta nu a împiedicat halucinantul fenomen al autolustruirii artizanilor dezastrului. De zile bune asistăm la un festival al laudelor în rîndul PNL, PSD, al președinției etc, pentru măreața realizare.

De zile bune românilor li se transmite că ce li s-a luat, de fapt, li s-a dat. Grație competenților care îi conduc. Intrarea cu aeroporturile în Schengen e cea mai mare realizare a României de la aderarea în NATO și UE, scrie cu sîrg o deputată liberală într-un comunicat de presă. Îi țin isonul mulți alții.

România a mai trăit asemenea experiență amară în istoria recentă. Dar, parcă nu a coborît la un nivel atît de scăzut al umilinței ca acum.

În prima jumătate a anului 1997, toată suflarea țării aștepta marele moment: intrarea sigură în NATO, la summitul de la Madrid, 8-9 iulie. Conducătorii nu mai pridideau să anunțe îndeplinirea tuturor condițiilor și să dea mesaje de optimism debordant. Se făceau marșuri și mitinguri pro-NATO, sondajele arătau peste 80% susținere populară, promiteau sprijin Regele Mihai, masoneria, sindicatele. Horă națională, ce mai!

În primăvară venea un duș rece din presa spaniolă, conform căreia la summit ar fi urmat să intre doar Cehia, Polonia şi Ungaria, în timp ce România și Slovenia ar fi venit într-un val doi, dar MAE român reacționa prompt, afirmînd că sunt ”simple speculații”.

Cînd mintea lucidă Silviu Brucan declara că România nu va intra în NATO în primul val, “pentru că nu este în stare şi nu-şi poate permite luxul cheltuielilor pe care le presupune aderarea” și că ar trebui să se preocupe, în schimb, de dezvoltarea economică, era criticat de-a dreptul vehement. Ca un soi de sabotor moral al reușitei care se aștepta să vină.

Valul de optimism era aruncat peste țară de la cel mai înalt nivel. Dar, pe măsură ce treceau zilele, devenea tot mai clar că primul val ne sare.

Cu cîteva zile înaintea summitului, revenit din SUA, premierul Victor Ciorbea susținea că și în cel mai defavorabil scenariu al summit-ului de la Madrid tot va exista anunţarea unui al doilea val al extinderii, însoţit de date exacte de timp şi componenţă. Măcar atît!

Dintr-o dată, politicienii mioritici începuseră să găsească explicații, scuze și vini.

Se spunea că România a fost victima unei campanii internaționale de presă, că de vină e regimul anterior al PDSR, care a dus o politică “centralistă şi cesepistă”, că ar fi trebuit votate legile restitutio in integrum șamd.

Cu cîteva zile înaintea summitului, chestiunea era deja tranșată, adevărul nu mai putea fi negat:

”Problema aderării României la NATO în primul val este “complet închisă” anunța, sec, Emil Constantinescu.

Rămînea the next best thing: nominalizarea la summit a României pentru valul doi, cu dată precisă.
Chestie sprijinită public de o serie de lideri europeni.

Pe 8-9 iulie, România nu a intrat în NATO și nu i s-a oferit o dată ulterioară fixă de aderare. Eșec și umilință totale.

Desigur, cînd e vorba de replieri, liderii de la București sunt ași.

Așa că preşedintele Constantinescu anunța, totuși, un succes :

“Liderii NATO mi-au spus că în 1999, cînd NATO va celebra cea de-a 50-a sa aniversare, Alianţa se va extinde din nou şi există două candidate certe pentru acea extindere – România şi Slovenia. Ceea ce am obţinut la Madrid este practic maximum a ceea ce se putea obţine în acest moment”.

Și se declara ”relativ mulţumit de rezultatul summitului”.

Restul politicienilor nu erau la fel de încîntați, ba din contră, cerîndu-se inclusiv demisia guvernului Ciorbea.

România nu a intrat în NATO nici în 1999.

Ci șapte ani mai tîrziu, în 2004. Un termen atît de lung încît niciun politician autohton nu îndrăznise să-l avanseze.

Pesimistul Brucan avusese din nou dreptate.

Totuși, ceva bun s-a întîmplat în 1997. SUA a decis să ne acorde o compensație pentru ratarea NATO: la 48 de ore după summit, președintele Bill Clinton venea într-o vizită de consolare la București și lansa celebrul Parteneriat strategic cu România.

Asta denota un anume respect față de aliatul din estul Europei, ceea ce nu era puțin lucru.

Un sfert de secol mai tîrziu, României i se trîntește brutal și umilitor în nas ușa Schengen.

Doar că eșecul nu mai e recunoscut, fie și cu jumătate de gură, ca în 1997. Ci e trîmbițat ca o mare victorie, din toate piepturile puterii, în timp ce opoziția e suspect de rezervată.

Presa jubilează și ea.

Nu primim niciun premiu de consolare.

Ursula von der Leyen, Macron ori Scholz nu descind la București să ne ridice moralul.

De fapt, toată umilința a fost livrată, cum spuneam, pe sub masă.

În două ceasuri au semnat-o toți reprezentanții statelor UE, în sîmbăta dinaintea Anului Nou și asta a fost tot. Cozile de la granițe se vor extinde în loc să scadă.

Intrarea României în Schengen se amînă cu mulți ani, în opinia noastră, la fel cum am pățit și cu NATO.

Doar că de data asta, nu pe mîna altora.

Ci pe cea a dragilor noștri conducători, mîndri de ce au făcut.

Bogdan Tiberiu Iacob
Bogdan Tiberiu Iacobhttp://canal33.ro
Bogdan Tiberiu Iacob este ziarist cu o vechime neîntreruptă în presă de 31 de ani, format la școala ”Evenimentului zilei” din anii 90, trecut pe la Național, Cancan, QMagazine, în prezent activ la siteul de informații și analize Inpolitics.ro.
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments