Eram, și eu, printre acei câțiva tineri cenacliști din Sibiu, pe care filosoful Noica îi primea uneori la Păltiniș. Sigur, nu vorbea cu noi filosofie. Dar ”despre” filosofie și literatură, întotdeauna. Mai păstrez și acum o listă de lecturi primită de la el. Noica era, pe atunci, un fel de modă. Mulți au trecut, ca și mine, aproape degeaba pe acolo. Eu recunosc. Dar m-am ales cu ceva: cu plăcerea de a asculta glasul înțelepciunii, cu câteva liste de lecturi și cu descoperirea fumatului de cigar și pipă. Maestrul de la Păltiniș era fumător de pipă și aprecia mult și trabucurile cubaneze…
Astea mi-au rămas și acum. Cititul și fumatul nesățios – plăceri greu de descris în cuvinte… Eram într-una din acele zile când ne plimbam alături – noi cu un pas în urma lui, discutând despre marea literatură. N-o să uit niciodată prezicerea filosofului: ”…viitorul premiu Nobel pentru literatură va veni din România…”
Eu cred că, până la urmă așa va fi. Europa de Est și mai cu seamă țara noastră are de oferit ”marele subiect” al unui roman care va cuceri lumea. N-am nici o îndoială. Fiindcă viața, trecerea prin timp a acestui popor greu încercat probabil că va fi descrisă ca o mare „Călătorie” în Est, dar mai ales în România, unde se vede cel mai tragic cum un popor cu frica lui Dumnezeu încearcă din răsputeri să țină piept mizeriei neomarxiste.
Poate va fi descrisă într-un roman precum al lui Bulat Okudjava, – ”Călătoria diletanților”.
Poate fi un roman apropiat de romanele istorice, parodiind etapele călătoriei prin veacuri, poate că va fi compusă din fragmente adunate la un loc, care trimit evocarea într-o parabolă. Poate vom descoperi una din frumoasele aventuri care există în drumul nostru, asemeni aceleia ale Laviniei și a prințului Mialtev. Probabil că se vor găsi personaje în drumul tristei noastre țări, poate scriitorul va găsi ”cheia” pentru cei ce vor lectura, într-un personaj care să transceadă viață și moarte, durere și nefericire care să capete sensurile simbolice al rămășagului românului cu el însuși.
Puține sunt și talentele, dar și modelele în România de azi; nu va fi ușor ca scrierea să creeze, ca în cazul lui Okudjava, introducerea raportulului dintre citirea cărții și dialogul cu cei care vor să cunoască esența ”călătoriei”. Cine va fi acel fericit care va reuși să-i creeze cititorului senzația că participă și deopotrivă să-i impună să accepte exigențele convenției?
Mai avem, cred, de așteptat.
Mai întâi, fiindcă cel în care a investit statul român împingâdu-i (degeaba) ”opera” în toate cotloanele lumii, nu se califică. Avea dreptate o conștiință a scrisului românesc din Cluj, poetesă de valoare, când spunea că acesta (veșnicul viitor Nobel pentru literatură) scrie jurnal de o mie de pagini, când, de fapt, nu i se întâmplă absolut nimic…
Ca să scrii o carte profund românească, din scoarță în scoarță, trebuie, cumva să fii o personalitate complexă, să ai organ să simți pe diferite tonuri poporul, țara și amarul românesc; un scriitor cu talent, care să semene măcar cu Bulat Okudjava. Care a fost a fost poet, romancier, scenarist, cîntăreţ şi compozitor. A compus 200 de cîntece pe versurile propriilor poeme, împletind în muzica populară rusească cu stilul şansonetelor franţuzeşti. O planetă minoră, 3149 Okudjava, descoperită în 1981 de astronoma cehă Zdeňka Vávrová, a primit numele lui.
Nu poți primi numele unei stele, când pe parcursul a zeci de pagini de jurnal, în care descrii cum îți usuci chiloții pe calorifer, privind strada unde nu se petrece nimic. Dară-mi-te să scrii un roman românesc cu care să câștigi premiul NOBEL…
Totuși, nu pot să nu merg pe mâna lui Noica. Știa prea multe. A trăit și a gândit într-o lume în care totul a fost amestecat și dominat de monștri ai ideologiilor Marxiste. „Omul, spunea tot el, este ceeace rămâne din el după ce lumea din jur îl desființează”. Lecția pe care o dă filosoful de la Păltiniș și o lasă în urmă, este posibil ca pentru un scriitor de geniu să însemne exact subiectul marii cărți premiate cu Nobel. Dorința filosofului de a-și găsi patria pierdută, ascuns în munte, nu este altceva decât stăruința sa neobosită, chiar dacă a fost desființat, iar comunismul a încercat să-l aducă la zero. Totuși, el a găsit forța de luptă, așa, autoexilat simbolic în pustietatea Păltinișului, împotriva demonilor de atunci, care au schimonosit țara.
Acum, alt ”demon” a revenit din istoria noastră în actualitate. Trădarea. Trădarea țării în favoarea celor care te-au instalat în fruntea ei, trădarea pentru a fi menținut acolo. Trădarea pentru a-ți rezolva financiar familiile, amantele, neamurile pe câteva generații, de a-ți ține aproape votanții și lingăii. Probabil că tema unei astfel de cărți geniale, scrisă cu talent, se va subsuma temei trădării actuale, începută timid în 1989 și adusă la zi, în vremurile când marile trădări încep să fie tot mai vizibile. Trădători în favoarea străinilor. Afacerea ”Roșia Montană”, Afacerea moștenirii Gojdu, afacerile prin care s-au dat pe nimic resursele României, începând cu gazul și țițeiul vândut pe nimic către OMV și altele atâtea.
Aceste mizerii umane, care tranzacționează resursele țării și trădează în mod absolut, pot fi personajele acestei cărți. Subiectul cel mai nimerit ar fi continuarea peste vremi a mizeriei sufletești a acestui fel de oameni, dispuși să sacrifice orice, – chiar și țara -, să calce pe cadavre pentru propria bunăstare. Personaje dispuse oricând la turnătorii odioase, la distrugerea fizică a celor care le periclitează acțiunile…
Se va face astfel un arc peste timp între mizeria umană a frumoasei noastre țări, de ”atunci” și de ”acum”…
O cronică lituaniană, citată de Mircea Bălan în cartea lui ”Istoria trădării la români” vorbește despre un anume Iurie Koriatovici, pe care moldovenii l-au chemat și l-au făcut Domn, ca apoi să-l trădeze și să-l otrăvească… După ce l-au omorât boierii comit alt act de trădare, un act care se va repeta în istoria noastră până în zilele noastre. Prin acceptarea actului din 1395, față de regele Poloniei, Ștefan Mușat, comite (așa ca în cazul Roșiei Montane sau a Moștenirii Gojdu) un act de trădare a propriilor interese.
Pentru că a fost pus pe tron de Polonezi acesta a devenit complet înfeudat acestora. Exact cum sunt conducătorii noștri de azi, înfeudați Ursulei și tuturor celor de la UE și de peste ocean, cărora nu le ies din cuvânt.
Astfel, Mușat jură că va merge la război contra oricărui dușman al Poloniei, ”împotriva Craiului Ungariei, împotriva Voievodului Basarabiei, împotriva turcilor, a tătarilor, împotriva prușilor, dacă va fi nevoie”. Toate aceste acțiuni, fără a ține seama dacă e sau nu, în interesul țării. Boierii jură, și ei, că vor face același lucru, fiind și ei parte la această trădare. În plus, boierii mai jură în fața regelui polon că „dacă Domnul ar gândi sau ar voi să puie ceva la cale în contra Suzeranului„ – atunci ei să-l părăsească și să lupte chiar împotriva lui. Acest act este unic în istoria noastră, deși continuarea lui este evidentă în ziua de azi. Actele celor care de-a lungul vremii, începând cu Monica Macovei și continuând cu USR-iștii lui Cioloș, n-au făcut altceva decât să ”toarne” România în Parlamentul European, nu fac decât să trimită la acel odios act prin care practic ”dezleagă” boierii la trădarea conducătorului dacă acesta nu urmează pas cu pas politica impusă de țara suzerană. Sună cunoscut și dureros…
Noica avea dreptate: țara noastră are de oferit ”marele subiect” al unui roman. O altă călătorie a unor ”diletanți” diferiți decât cei ai lui Okudjava, dar care va cuceri lumea. Anume, o ”călătorie” prin sufletul schimonosit a unui popor, călătorie subsumată TRĂDĂRII, și TURNĂTORIEI…
Poate fi, lectura unei astfel de cărți, poate fi, rememorarea unei astfel de ”călătorii”, un pas înainte înspre regăsirea patriei pierdute?
