Importanța acțiunilor sale pentru promovarea imaginii României în lume
Eseu apărut în Volumul 8 din Seria Caiete Documentare Club România „IDENTITATE ȘI CULTURĂ Național. European. Universal”
Că o conștientizăm sau nu, o amenințare care pândește din umbra oportunităților deschise de fenomenul de globalizare este aceea de a capitula subtil, tacit, în fața unei tendințe uniformizatoare exagerate.
Supralicitând miza identificării – și, nu de puține ori, creării! – unor necesare puncte de convergență între popoare diferite, această tendință riscă, dacă este lăsată nesupravegheată, să sufoce acele caracteristici distinctive din bagajul cultural al fiecărei națiuni. Este un risc cu care se confruntă, azi, orice țară europeană lipsită de privilegiul ridicării la statutul de model canonic, un pericol care se simte, fără îndoială, și în viața de zi cu zi a românilor. Dincolo de o limbă comună – presărată, nu putem să nu observăm, din abundență cu (în)semnele evidente ale globalizării –, a recunoaște acea identitate proprie, cristalizarea unui „spirit” național (re)generator, devine tot mai dificilă.
Și totuși, refuz să cred că identitatea națională, acel fir roșu care leagă generații trecute și viitoare, oricât de pierdute în negura timpului, a murit. Pentru a o putea redescoperi, însă, vie, palpabilă și neechivocă, ar trebui să ne luăm ochii, măcar pentru un timp, de la angrenajul vieții în marile centre urbane – îndreptându-i, în schimb, spre comunitățile tradiționale, cum sunt, spre exemplu, cele din Transilvania și Maramureș. Pentru cel nedeprins cu aceste locuri, român sau străin, chiar și o primă și sumară interacțiune cu oamenii de aici va lăsa amprenta unui „ceva” diferit. Un calm, o liniște aparte, ce pare să fie rodul unei perspective mult mai detașate asupra scurgerii timpului, cu pierderile și câștigurile pe care aceasta din urmă le poate aduce. O detașare care se vede, totodată, în arhitectura locului, ce se încăpățânează să conserve, în stare mai bună decât ar fi de așteptat, o sumă de case vechi, construite din materiale simple, tradiționale. Privind la aceste bijuterii ale trecutului, este imposibil să nu ai revelația contemplării unui incontestabil patrimoniu național.
Această revelație trebuie să o fi avut chiar M.S. Regele Charles al III-lea, atunci când a vizitat pentru prima oară România, în urmă cu 25 de ani. Era de așteptat, poate, să fi fost impresionat de țara de care este legat prin sânge însă cred că pasiunea sa înrădăcinată pentru artă în general și arhitectură în particular a contribuit în mod decisiv la dedicarea pe care a arătat-o, de-a lungul anilor, în ceea ce privește protejarea patrimoniului național românesc, în special a celui transilvănean și maramureșean. Este cunoscută, astfel, implicarea sa în restaurarea unor clădiri și monumente istorice din zonă, dar și faptul că a achiziționat, în timp, o serie de proprietăți cu valoare arhitecturală – între care cea mai cunoscută este, probabil, Casa Albastră de la Viscri –, proprietăți pe care le vizitează cu plăcere atunci când călătorește în România.
Simplitatea în concepție și resurse folosite, ca „stare a lemnului nelucrat”
Ceea ce impresionează, încă de la prima vedere, la construcțiile tradiționale din vestul țării, atât de apreciate și de Regele Charles, este tocmai simplitatea lor, atât din punctul de vedere al conceptului arhitectural, cât și din cel al materialelor folosite – o caracteristică ce permite omului modern să păstreze nealterată atât legătura cu trecutul, cât și cu mediul natural apropiat. Consider că asemenea construcții pot fi încadrate, fără probleme, în ceea ce arhitect Augustin Ioan, teoretician și filosof al arhitecturii, definește ca poverism sau, metaforic, „starea lemnului nelucrat”, în lucrarea Pentru re-încreștinarea zidirii. Poverism – Prolegomene. Este vorba despre o arhitectură „îngrijorată social, atentă la puţinătatea mijloacelor la îndemână, severă cu împodobirea proprie nu atât din raţiuni estetice, cât din raţiuni etice, denumită generic poverism”. Ceea ce autorul numește „starea de lemn nelucrat”, un concept taoist la origine, desemnează, potrivit acestuia, „o înţeleaptă stare de retragere din încrengăturile, ataşamentele şi circumstanţele realităţii: o repliere fiinţială – nu atât în simplitate, cât în indistincţie, în indecidabilul dinaintea oricărui gest creator de consecinţe”. Augustin Ioan trasează, de altfel, o legătură directă între acest mod de gândire a spațiului și arhitectura rurală românească, în care așa-numitul „spațiu vag” se putea preta unor variate utilizări în cadrul gospodăriei, dovedindu-se extrem de funcțional, chiar raportat la exigențele arhitecturii moderne. Abordarea specifică poverismului „presupune o frugalitate a gesturilor care îşi este în chip genuin recunoscută sieşi drept simplitate, pentru că precede orice asemenea discuţie despre niveluri ale complexităţii. Uneori, este doar reactivă la condiţii, cumpănind cele mai la îndemână şi mai adecvate materiale, minimum necesar pentru rezistenţă structurală, precum şi o croială vagă a spaţiului conţinut în casă”, explică autorul.
În afară de caracterul polivalent – sau „indecidabilitatea” – spațiului construit, un rol important în această viziune arhitecturală tradițională este jucat de însemnătatea materialelor folosite. Acestea sunt desprinse, pe cât posibil, din mediul natural apropiat, iar asta cred că nu doar din necesitate, ci din convingere interioară fundamentală – autorul notând, de altfel, că „apelul la materialele locului este una dintre lecțiile pe care și azi le putem învăța din Muzeul Satului”. Este semnificativ, din multiple puncte de vedere, inclusiv simbolic, faptul că, între resursele folosite în arhitectura tradițională românească (și, bineînțeles, nu doar românească), lemnul joacă un rol central. „Material viu, lemnul şi lucrarea lemnului sunt în chip distinct creştine şi, în acelaşi timp, fondatoare pentru arhitectură. Tectonica se revendică din prelucrarea lemnului, din toporul indo-european şi lucrarea meşterului tâmplar, din îmbinarea meşteşugită a părţilor în întreg, astfel încât împreună – întreg prin parte, parte pentru întreg – să dea seama despre transmiterea gravitaţiei şi a tuturor celorlalte forţe care se abat asupra obiectului îmbinat, şi şlefuit, spre pământ”, subliniază Augustin Ioan. O conexiune cu pământul ce ne apare adesea obstrucționată în cazul multora dintre edificiile moderne, însă pe care nu o putem trece cu vederea atunci când ne aflăm într-una dintre aceste locuințe tradiționale ale românilor, indiferent de zona țării în care ne aflăm.
Este foarte interesant că, analizând perspectiva asupra poverismului ilustrată în Pentru re-încreștinarea zidirii, ne dăm seama că principiile sale directoare nu sunt doar o relicvă a trecutului, ci ele sunt perfect revitalizabile și pe deplin utilizabile în prezent – la fel ca și transpunerile sale în concret care ne-au rămas din arhitectura trecutului. „Angajat social prin compasiune creştină, poverismul este în acelaşi timp reactiv – la condiţiile locale de climă, de sit, de cultură, sociale la nivel comunitar şi economice”, spune Augustin Ioan, în așa fel încât noi, cei de aici și acum, putem avea, fie și pentru o clipă, viziunea unei arhitecturi și planificări urbane noi și vechi deopotrivă, mult mai conectate la nevoile reale, adânci, ale individului, dar și ale mediului înconjurător.
„Satul urban”, de la naivitate bine intenționată, la ideal al noului urbanism
Această racordare la „seva” de înțelepciune conținută în artefactele generațiilor trecute, fie ele arhitectonice sau de altă natură, pentru a extrage resursele necesare dezvoltării umanității de azi și de mâine, este, fără îndoială, una dintre convingerile Regelui Charles – astfel că aplecarea acestuia către arhitectura tradițională românească nu poate fi nici întâmplătoare, nici trecătoare. Preocupările sale arhitecturale sunt, de altfel, variate și bine documentate de-a lungul timpului, acestea dovedind interesul și respectul său pentru istorie, pentru valorile tradiționale și, totodată, o deschidere sănătoasă spre inovație. Perspectiva – și, în fapt, filosofia – sa cu privire la acest domeniu al creației umane este amplu, dar limpede prezentată în cartea sa A Vision of Britain: A Personal View of Architecture. Publicată în 1989, lucrarea reprezintă, în esență, un apel pasionat pentru revenirea la valorile tradiționale ale arhitecturii britanice și, în același timp, un argument împotriva valului de arhitectură modernistă despre care Regele Charles simțea că erodează sufletul, identitatea așezărilor britanice – sate și orașe deopotrivă. În această carte, el își exprimă credința că arhitectura ar trebui să fie un dialog între trecut, prezent și viitor – o convingere care reiese limpede, de altfel, din proiectele sale arhitecturale în care s-a implicat, într-o formă sau alta, în decursul anilor.
Este adevărat că opiniile sale au stârnit dezbateri, i-au adus critici din partea specialiștilor mainstream aitimpului, însă ele au reușit, de fapt, să inspire o nouă generație de arhitecți și urbaniști.În prefața lucrării Urban Villages and the Making of Communities,apărută în 2003 și editată de Peter Neal, Regele Charles al III-lea mărturisește că viziunea pe care a avut-o în minte atunci când a început să pledeze pentru implementarea conceptului de „sat urban”, urban village, la nivelul Marii Britanii, a fost considerată de mulți ca fiind bine intenționată, dar destul de naivă, în sine. Cu toate acestea, trecerea anilor a reușit să reducă criticile la tăcere, astfel că acest concept a devenit acum parte din limbajul urbanistic comun, extinzându-se firesc, chiar dincolo de granițele Regatului Unit. Această deschidere a venit, în bună parte, din nevoia cât se poate de practică de utilizare eficientă a terenului disponibil în interiorul și împrejurimile marilor orașe, din nevoia de extindere și modernizare creativă a zonelor urbane căzute în degradare, dar și din cea de a avea mai multe dezvoltări mixte, care să îmbine cu succes componenta rezidențială cu cea comercială sau chiar una de industrie ușoară.
În aceeași prefață, Regele Charles notează, astfel, că ideea la început controversată de „sat urban”, ce poate fi considerată, de unii, un oximoron, a devenit în mod special modelul de aplicat în cazul extinderii sustenabile a orașelor istorice. Această schimbare de percepție a avut loc în urma unui „experiment” arhitectural mai mult decât reușit, prin care, cu ajutorul renumitului arhitect Leon Krier, Regele Charles și-a văzut realizat visul atingerii unei sinergii practic perfecte între modelele și valorile arhitecturale ale trecutului și cerințele, respectiv posibilitățile prezentului. Este vorba despre expansiunea vechiului oraș Dorchester, pe un teren de 160 de hectare aflat în proprietatea Ducatului de Cornwall, la Poundbury. Monarhul consideră că acest proiect, planificat pentru a se derula pe parcursul a circa două decenii, a dovedit că „este perfect posibil, atât din punct de vedere tehnic, cât și comercial, să construiești iarăși locuri care pot sta cu mândrie alături de unele dintre cele mai frumoase așezări istorice” – „locuri care nu vor deveni niște pete urâte pe fața peisajelor sau orașelor noastre și unde fabrici și magazine pot fi îmbinate în mod fericit cu locuințe de închiriat sau de vânzare, pe străzi împărțite de pietoni și vehicule”. Este important de menționat, de altfel, că „una dintre cele mai importante caracteristici intrinsece ale satului urban este că pietonul, nu mașina, constituie prioritatea principală în proiectarea sa”.
O figură-cheie în modelarea perspectivei arhitecturale a lui Charles este renumitul arhitect Leon Krier. Cunoscut ca „nașul” mișcării New Urbanism, Krier este un susținător fervent al designului urban tradițional și al arhitecturii care pune în centru nu doar pura funcționalitate a spațiilor, ci crearea unei stări de reală bunăstare umană – motiv pentru care proiectele sale urmăresc să asigure, printre altele, posibilitatea extinsă de deplasare a pietonilor. Ideile sale au avut o influență profundă asupra Regelui Charles, modelând înțelegerea acestuia din urmă despre arhitectură ca disciplină a cărei raison d’être nu este doar aceea de a construi clădiri, ci și de a crea spații care susțin viața comunităților, îmbunătățesc calitatea vieții membrilor acestor comunități și protejează, totodată, mediul natural. Acest respect reciproc și camaraderia intelectuală dintre Charles și Krier a condus la crearea orașului Poundbury, ce poate fi considerat, pe bună dreptate, un testament al viziunii lor comune asupra a ceea ce înseamnă planificare urbană durabilă.
Este indiscutabil că proprietățile din zona Transilvaniei nu fac decât să reflecte, o dată în plus, angajamentul și pasiunea Regelui Charles pentru conservarea arhitecturii tradiționale – în general, nu doar a celei britanice. Acestea izvorăsc, fără îndoială, din convingerea sa cu privire la importanța conservării arhitecturii, care este văzută ca o modalitate de protejare a patrimoniului cultural al diferitelor națiuni, o modalitate de a păstra acel atât de prețios „aer al locului” și de a promova, pe termen mediu și lung, durabilitatea dezvoltărilor umane. Trebuie menționat că pasiunea sa pentru arhitectură, credința în puterea acesteia de a modela, într-un mod pozitiv, comunitățile, este o parte integrantă a ceea ce putem numi persona sa publică, alimentată de un respect profund pentru tradițiile naționale ale diferitelor popoare.
Transylvania Florilegium, o întrepătrundere sublimă între artă, știință și cultură
Acțiunile sale în direcția conservării arhitecturii tradiționale nu reprezintă, însă, singurul pilon al contribuției Regelui Charles al III-lea la protejarea patrimoniului național românesc. Un altul este implicarea sa în perpetuarea și chiar promovarea obiceiurilor locale autentice, după cum o demonstrează faptul că pe proprietatea pe care o deține în satul transilvănean Viscri a inaugurat un centru de pregătire meșteșugărească, acesta având un rol important atât în transmiterea către generațiile tinere a meșteșugurilor vechi românești, precum țesutul tradițional, cât și în sporirea exponențială a potențialului turistic al zonei.
O mai nouă și indiscutabilă dovadă a pasiunii Regelui Charles pentru România și a implicării sale în prezervarea patrimoniului național este și contribuția pe care a avut-o la apariția lucrării științifice și de artă Transylvania Florilegium – sau Florilegiul Transilvaniei –,ce constă în două volume botanice de colecție. Apărută în anul 2018, după un efort de lucru ce s-a întins pe o perioadă de peste șase ani, această lucrare s-a născut chiar la inițiativa Regelui, din dorința de marca aniversarea centenarului de la fondarea statului român modern. Astfel, acesta a invitat peste 30 de artiști internaționali pentru a studia flora sălbatică a Transilvaniei, un total de 124 de reprezentări în acuarelă dintre creațiile acestora fiind selectate pentru a fi incluse în lucrare. Prefața fiecărui volum este semnată de Regele Charles însuși, în vreme ce botanistul John Akeroyd este atât autorul unei introduceri, cât și al textelor explicative aferente speciilor de plante documentate.
Dincolo de picturile diferitelor specii de plante specifice zonei, una dintre cele mai impresionante caracteristici ale acestei lucrări este dată de seria desenelor realizate special de renumitul artist Richard Shirley Smith – creații originale care împodobesc textele și fețele de gardă ale cărții, adăugând un strat suplimentar de frumusețe și profunzime colecției. Motivele decorative create de Smith includ o gamă bogată de plante, animale, insecte și clădiri care pot fi găsite în Transilvania, contribuind astfel decisiv la reflectarea vibrantă a biodiversității, dar și a patrimoniului cultural al regiunii. Per ansamblu, colecția de picturi și desene nu doar că ridică la superlativ aspectul estetic al celor două volume, dar reprezintă, în sine, o necesară și, poate, de mult așteptată recunoaștere și celebrare a florei bogate din Transilvania, care include din abundență specii dispărute sau care se mai găsesc astăzi doar foarte rar în alte zone ale Europei, inclusiv în Marea Britanie.
Trebuie menționat că fiecare exemplar al Florilegiului Transilvaniei este făcut la comandă, permițând includerea unei pagini speciale de dedicație, la cerere. Acest nivel de personalizare face din fiecare carte o piesă unică în sine. Valoarea acestei colecții este recunoscută în întreaga lume, deoarece reușește să-și facă locul, cu mândrie, în bibliotecile și colecțiile speciale ale pasionaților de artă de pretutindeni. Printre posesorii de seamă ai somptuoasei lucrări se numără Grădinile Botanice Regale, Kew, Grădinile Botanice Regale Victoria, Societatea Linneană, Universitatea Statului Michigan, Biblioteca Horticulturală Andersen de la Universitatea din Minnesota, dar și, pe plan local, Mânăstirea Neamț.
Sunt de părere că Florilegiul Transilvaniei este mai mult decât o simplă carte: acesta reprezintă, fără îndoială, o întrepătrundere sublimă a artei, științei și culturii, rezultatul unui efort dedicat din partea unei echipe de creatori pasionați, pornit din inițiativa Regelui Charles al III-la și pecetluit, în cele din urmă, cu aprobarea sa regală. Oferind șansa unui periplu vizual și de imaginație prin luxurianța botanică impresionantă a Transilvaniei, paginile sale constituie, fără îndoială, o posesiune prețioasă pentru cercetători, iubitori ai naturii și entuziaști ai artei deopotrivă. Este limpede că, prin valoarea sa științifică și artistică deopotrivă, această lucrare aduce o mare contribuție la promovarea pe plan internațional a resurselor și valorilor României.
„Țară de glorii, țară de dor”
Publicarea Florilegiului Transilvaniei, o lucrare științifică și artistică de statură indiscutabil regală, este doar una dintre dovezile mai recente ale conexiunii pe care Regele Charles o simte, de o jumătate de veac deja, cu România – legătură pe care, spre meritul său și bucuria mea, continuă să o sedimenteze și să o îmbogățească. Declarația emoționantă, făcută cu ocazia recentei sale vizite în România, prima după încoronarea ca Rege, a venit ca o confirmare în plus a apropierii sufletești față de poporul român și, implicit, față de patrimoniul depozitar al identității acestuia: „Am ajuns să iubesc România – cultura și arta voastră, moștenirea culturală și istoria voastră, peisajele întinse și biodiversitatea neprețuită, această «țară de glorii, țară de dor», dacă îmi este permis să-l parafrazez pe poetul vostru național, Mihai Eminescu.” În fața unei asemenea declarații, nu este de mirare că locuitorii satului Viscri, ca și, poate, alți români ale căror vieți au fost atinse de acțiunile lui, îl consideră, nostalgic, „regele lor”. Pentru că, de-a lungul timpului, cel care este acum monarhul Marii Britanii a arătat față de România grija pe care un Rege o arată, în mod obișnuit, față de propria patrie.
Revenind la fenomenul globalizării, ce a constituit punctul de plecare, nu însă și „pretextul” acestui text, consider că modelul Regelui Charles al III-lea este inspiraţional și cu totul demn de urmat. În fața tendințelor de unificare care se manifestă tot mai pregnant sub umbrela globalizării, la nivelul diferitelor straturi ale societății autohtone, crede că definiția unui „român bun” ar avea nevoie de o înnoire – sau, mai precis, de o remodelare conștientă, asumată. Astfel, un român bun ar fi, astăzi, cineva care este pe deplin conștient de valoarea patromoniului național, respectându-l și depunând toate eforturile pentru a-l întreține, valorifica și chiar promova, pe plan local, dar și extern – dar asta fără a se sfii să îmbrățișeze, totodată, oportunitățile indiscutabile care decurg din apartenența la o comunitate globală. Acest lucru ar implica, bineînțeles, cultivarea unei înțelegeri mai largi asupra societății în care trăim, dezvoltându-ne capacitatea de a acționa ca cetățeni globali responsabili, fără a ne lăsa identitatea să cadă în uitare, ci hrănind-o, revitalizând-o și scoțând-o cu mândrie la vederea lumii întregi.
Mai mult decât atât, sunt de părere că, pentru a naviga cu succes curentele complexe ale globalizării, România are nevoie de o administrație care să se arate capabilă de a întreține și valorifica patrimoniul poporului pe care îl deservește, de o clasă politică animată de un veritabil spirit național, vorbind o limbă europeană și de cetățeni care să știe să prețuiască moștenirea lor unică. Nu pot să nu observă că, făcând abstracție de locul nașterii și de limba vorbită, figura Regelui Charles al III-lea corespunde perfect atât definiției unui „bun român” de mai sus, cât și viziunii mele asupra unei clase politice „ideale” pentru epoca pe care o traversăm. Nimic întâmplător…
