Creștinismul veacului XX este enorm îndatorat părintelui Serghei Bulgakov (1871-1944): gânditor de geniu care a făcut spectaculoasa tranziție dinspre revoluția marxistă către revelația monoteistă a unui Dumnezeu viu, creator și iubitor. Marcat de curentele intelectuale ale Europei sfârșitului de secol XIX și contemporan cu epoca de argint a culturii ruse, părintele Serghei a găsit un mod unic de-a comunica, simultan, antichitatea, actualitatea și perenitatea credinței Bisericii universale.
Preocupat inițial de explicațiile economice oferite realităților sociale, dar interesat și de subiecte neconvenționale precum idealismul german, mistica modernă, poezia simbolică sau filozofia limbajului, Bulgakov a relansat (ca nimeni altul!) dialogul dintre Ortodoxie și gândirea occidentală.
Părăsind într-un vapor cu aburi o țară bolșevizată de trupele lui Lenin, Troțki și Stalin, Serghei Bulgakov ajunge la Paris și își caută locul. N-a avut nevoie de prea mult timp ca să fie recunoscut drept cel mai original teolog al Diasporei ortodoxe, călcând smerit pe urmele lui Vladimir Soloviov sau Pavel Florensky. Tradiționalist și original, în egală măsură, studios al Scripturilor, iubitor al dogmelor și slujitor al Sfintei Liturghii, părintele Serghei a căutat, pretutindeni, amprenta logocentrică (ori sofianică) din structura armonică a creației.
Fără să se teamă de profunzimea speculațiilor lui Fichte, Schelling sau Hegel, gânditorul rus a căutat ieșirea din aporiile raționalismului filozofic german prin reîntoarcerea la soluțiile teologiei trinitare articulată de Părinții capadocieni, rafinată de Sf. Maxim Mărturisitorul și definitivată sub penița vizionarului episcop grec și călugăr athonit Grigorie Palama (din scrierile căruia desprinde admirația pentru isihasm și teologia Numelui lui Iisus).
Să gândești misterul Dumnezeirii plecând de la primatul relației de iubire și al comuniunii inefabile între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt înseamnă să refuzi limitările intrinseci ale unei doctrine esențialiste, pentru care întreaga realitate trebuie să fie subsumată puterii unui concept abstract. Pentru că Sfânta Treime este viață, esența lui Dumnezeu nu poate fi niciodată impersonală. În plus, creația (care exprimă o anumită feminitate și fecunditate a Creatorului) își extrage bunătatea din participarea la ordinea necreată.
Căutând să exprime unitatea din spatele complexității lumii sau legătura intimă dintre Unul transcendent (caracterizat de logica eternității) și multiplul tangibil (exprimat în fluxul temporalității), părintele Serghei a folosit formule îndrăznețe, precum noțiunea de Sophia, adică înțelepciunea divină prin care toate s-au făcut (Ioan 1, 3). Curajos până la eroism, marele Bulgakov și-a pus întrebări pe care teologia de manual sau predania scolastică le-a neglijat secole la rândul.
Este libertatea lui Dumnezeu deasupra oricărei nevoi de-a plăsmui? Există o unitate a lumii și poate fi universul situat în afara lui Dumnezeu? Putem gândi viața interioară a Sfintei Treimi în absența unei intenționalități demiurgice? Necunoscut în esență, dar revelat prin teofanii, nu este oare Dumnezeu începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor? Putem vedea universul (pe care grecii îl numeau cosmos) în absența suflării de viață divină? Știind că Dumnezeu este das ganz Andere, cum recuperăm chipul familiar al Tatălui? Asumându-și libertatea de-a gândi metafizica biblică într-un mod aventuros, ocolind jargonul sintezei neopatristice și depășind cadrele neotomismului din Franța interbelică, părintele Serghei a remarcat existența unor lacune semnificative în înțelegerea de sine a Ortodoxiei moderne. Din acest motiv, opera sa postumă a stârnit interesul multor teologi apuseni, de la Rowan Williams și John Milbank până la Andrew Louth și David Bentley Hart.
Fără să accepte încrâncenările naționalismului religios promovat de politicienii est-europeni, din Moscova până-n Tesalonic, Sofia, Belgrad sau București, autorul unui Jurnal duhovnicesc fără egal (cel puțin printre teologii de catedră ai secolului XX) a fost și nu doar un comentator al textelor sacre, ci și un trăitor. Mentor pentru două generații de tineri preoți ai Ortodoxiei ruse din exil, părintele Serghei a învățat să lupte discret și demn cu ravagiile unei boli incurabile pe atunci: cancer la gât. Profunzimea evlaviei personale a acestui sacerdot ne arată că pietatea ori spiritualitatea nu exclud intelectualitatea. Să te rogi precum Maria și să muncești ca Marta; să contempli precum Ioan și să reflectezi ca Pavel: iată activități complementare și deloc contradictorii pentru ucenicii lui Hristos.
Părintele Serghei ne-a învățat, totodată, să încurajăm nu doar inițierea mistică-n tainele credinței, ci și mărturisirea publică a virtuților creștinismului. Mântuirea personală nu exclude experiența istorică a formelor politice, de la cetatea greacă și Imperiul Roman până la nașterea națiunilor moderne. Bulgakov a criticat abuzurile regimului țarist, fără să accepte samavolniciile comunismului barbar; a respins colectivismul care neagă unicitatea persoanei, dar n-a fost mulțumit nici cu rețeta individualismului anglo-saxon, insensibil față de misterul comuniunii Sfintei Treimi. A fi creștin înseamnă să contribui zilnic, prin împlinirea poruncilor divine, la procesul de înnoire a instituțiilor culturale și să întărești discret pilonii civilizației Decalogului bazată pe respectarea vieții, a proprietății și a libertății.
În loc să încurajeze postura pasivă și nepăsătoare a creștinului în societate, părintele Serghei a considerat utile și chiar necesare bătăliile pentru codificarea legislativă a unor valori morale împărtășite-n Europa creștină (numai așa putem explica participarea tânărului Bulgakov la activitățile din Duma rusească, înaintea revoluției din 1917). Interesat să angajeze un dialog sincer cu reprezentanții altor confesiuni, Bulgakov n-a compromis niciodată integritatea mărturisirii Crezului apostolic.
Expus criticilor venite din interiorul cercurilor ecleziastice și privit cu scepticism din exteriorul Bisericii răsăritene, Părintele Serghei și-a purtat singur Crucea, cu noblețe și fidelitate. Într-o lume copleșită de senzualism, sentimentalism și senzaționalism, putem înțelege altfel sarcina teologiei și exigențele spirituale ale credinței creștine. Cum? Privind atent spre chipul blând și luminos al unui preot născut în Orient și exilat în Occident. Citind Jurnalul unui profesor devenit confesor.
