În România, ziua de 15 februarie a fost stabilită ca fiind Ziua Națională a Lecturii. Ziua Națională a Lecturii are, de asemenea, o semnificație istorică. Pe data de 15 februarie s-au născut două personalități culturale de seamă ale României.
Pe 14 ianuarie 2022 a fost promulgată legea prin care s-a decis faptul că bibliotecile și instituțiile publice cu responsabilități în domeniile Educație și Cultură trebuie să ofere asistență și sprijin de specialitate în această zi, contribuind la încurajarea lecturii în rândul populației.
Pe 15 februarie se dorește ca persoanele de toate vârstele să interacționeze și să participe la numeroase tipuri de activități, atât din punct de vedere academic, cât și cultural. Aceste evenimente au loc în colaborare cu fundații și asociații, având obiectivul simplu de a desfășura activități educaționale accesibile pe scară largă pentru persoanele din toate categoriile sociale, în special cele defavorizate.
Ziua Națională a Lecturii nu este singurul eveniment de acest tip sărbătorit în țara noastră. România sărbătorește Ziua Internațională a Cărții, încă din anul 1995. A început ca un eveniment anual organizat de UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) pentru a promova publicarea de cărți, lectura și drepturile de autor. Toate aceste eforturi ale UNESCO au fost recunoscute de către Guvernul României, astfel încât s-a discutat încă din 2021 promulgarea unei legi pentru a avea o zi națională a lecturii în România. Aceste eforturi au avut rezultat în 2022, când prima sărbătoare de acest tip a avut loc.
Ziua Națională a Lecturii a creat cadrul necesar pentru desfășurarea de evenimente și activități academice specifice, ce încurajează lectura atât la nivel național, cât și la nivel local.
Ce semnificație are ziua de 15 februarie? Pe data de 15 februarie s-au născut două personalități culturale de seamă ale României: Titu Maiorescu și Spiru Haret.
Titu Maiorescu — politician și critic literar, fondatorul societății literare Junimea;
Personalitate complexă, academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român de o notorietate inegalabilă. Om de cultură și creație, promotor al valorilor românești, toate aceste merite i le atribuim nimănui altcuiva decât lui Titu Maiorescu.
Lui Titu Maiorescu îi revin meritele pentru contribuția la crearea Societății Junimea în 1860, împreună cu prietenii săi Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th. Rosetti. O societate ce va crește și valorifica cele mai remarcabile talente naționale, printre care și luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu.
Opera de critic a lui Maiorescu marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române și anume cea a marilor clasici, făuritori ai patrimoniului fără de preț al plaiului moritic, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiuliu Zamfirescu.
Conservator pe planul ideologiei politice, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond”, un om de o mare discreție și generozitate, așa cum îl descriu scriitorii din cercul Junimea și o admirabilă delicatețe sufletească. Astăzi, numele acestui om de valoare se regăsește printre filele pe care s-a scris destinul plaiului mioritic, atât pe plan politic cât și literar.
Titu Maiorescu a fost un reformator în mai multe domenii precum: ortografia limbii române, pedagogia sau critica literară, însă ceea ce l-a surprins şi l-a îndurerat cel mai mult a fost că majoritatea românilor cu studii în străinătate reveniţi în ţară doreau un progres rapid şi superficial. Aşa a ajuns Maiorescu la „teoria formelor fără fond”, ilustrată pentru prima dată, cel mai elocvent, poate, în materialul apărut în 1868, în „Convorbiri literare”. Ţara dispunea de aceleaşi forme de civilizaţie apuseană, dar nu avea spiritul necesar păstrării şi utilizării lor corecte.
„O cutie cubică, de aur masiv şi ermetic închisă; cubică spre a nu se putea răsturna, de aur spre a nu rugini, ermetic închisă spre a nu pătrunde într-însa niciun bob de praf, aşa părea Maiorescu; când însă deschideai cutia găseai într-însa o comoară de duioşie şi de bunătate … când se vorbeşte despre dânsul, se insistă asupra inteligenţei lui sclipitoare, asupra vastei lui culturi, asupra neîntrecutului lui talent şi farmec de orator şi de povestitor, asupra minunatelor lui calităţi de profesor şi asupra spiritului lui de datorie; dar, din pricina discreţiei cu care el înţelegea să facă binele şi să-şi ascundă înduioşările, puţini sânt aceia care ştiu că pe lângă toate acele însuşiri, el mai avea şi pe aceea de a purta sub aparenţa unei firi reci şi echilibrate un suflet bun şi duios” – Al. I. Brătescu–Voineşti despre Maiorescu
Spiru Haret — renumit matematician și ministru al Educației, cunoscut pentru dezvoltarea sistemului educațional modern al țării noastre.
Cariera didactică a celui care a fost un remarcabil om de ştiinţă şi un dascăl eminent a îmbrăcat o paletă largă de activităţi. Referitor la activitatea didactică a lui Haret, foştii săi elevi, spuneau că este un model ca profesor, prelegerile lui erau de o precizie şi claritate maiestrită. Cu o voce moderată, egală îşi ducea lecţia până la capăt făcând necontenit uz de tablă. Îi plăcea să scruteze studenţii, pentru a-şi da seama în oarecare măsură de gradul lor de pătrundere. Când i se părea că n-a izbutit să se facă înţeles pe deplin, revenea.
În timpul activităţii sale didactice, Haret a luat contact şi a cunoscut realitatea sistemului de învăţământ românesc, pentru început ca membru în Consiliul permanent al Instrucţiunii, apoi ca inspector general al şcolilor. În calitate de inspector general, pe lângă numeroase inspecţii, Spiru Haret, privea în profunzime întregul sistem şcolar românesc, cu toate aspectele şi particularităţile sale, cu precădere cele de ordin negativ.
Astfel, Raportul general asupra învăţământului, prezentat de Haret ministrului Instrucţiunii şi Cultelor în anul 1884, constituie „o bogăţie de informaţiuni relative la starea învăţământului secundar de pe atunci, de idei conducătoare pentru o bună reformă a acestui învăţământ şi de metode pentru realizarea acestor idei în toate amănuntele lor”. Tot geniul său creator se revarsă în acest raport.
Acestă sinteză asupra stării învăţământului din ţara noastră, care prezintă o gamă largă de idei şi exemple concrete de metodologie, ea acordând şi o importanţă majoră laturii educative a învăţământului, l-a consacrat pe Spiru Haret ca „Omul şcoalei, cel mai glorios titlu ce i s-a putut da”, aşa cum subliniază cunoscutul matematician G. Ţiţeica.
Marile realizări ale lui Haret nu sunt în știință. El și-a părăsit aproape creația de specialitate, care ar fi putut fi atat de bogată, după atât de remarcabile începuturi, pentru a se pune “la dispoziția evoluției mediului social căruia aparținea”.
Amintirile legate de Spiru Haret sunt emoționante. Prin opera sa, dar și prin felul său de a fi, Spiru Haret a creat în operă un adevarat curent, haretismul. Esența lui a constat în introducerea factorului cultural și economic în masa poporului român, adică la sate, servindu-se pentru aceasta, în primul rând de învățători.
Metodele folosite de Haret nu sunt extraordinare. Sunt luate din arsenalul vremii, dar a știut să le promoveze cu mare consecvență și înaltă cunoaștere a firii omenești.
Spiru Haret are o extraordinar de bogată corespondență, deopotrivă trimisă și primită. Pentru că el, ca nimeni altul “a avut idea și mai mult decat atât, a avut îndemnul inimii – să răspundă fiecărui învățător (și nu numai învățătorilor) care i se adresa direct”. Și răspundea cu “domnule învățător” și cu “al dumitale devotat”. E lesne de înțeles ce simțea învățătorul căruia i se adresa astfel. Îi dădea impresia clară că e un om util societății. Aveau acest sentiment și cei care nu-i scriau, dar știau că-i pot scrie, că e cineva din lumea înaltă de acolo de la București care se intereseaza și de ei, de munca lor.
Cu felul său de a fi, Spiru Haret a dat demnitatea de care avea nevoie profesiei de învățător, într-o vreme în care profesorul era bănuit a fi instigator. El a transformat învățătorul în educator, pe unii chiar în apostoli. “Haret e o dovada a ceea ce poate să facă un om când se acordă cu vremea sa, când știe totuși să se distanțeze de ea prin ideal și când are instituția și instinctul metodei adevarate”(V. Bancila).
Constantin Brâncuși, care l-a cunoscut personal pe Spiru Haret, fiind solicitat să facă o machetă pentru statuia acestuia, a prezentat o simplă fântână. Pentru el așa fusese Haret, un izvor de apă vie. Așa a fost, într-adevăr, pentru nația lui : un izvor dătător de viață.
