Piesă emblematică a costumului popular național românesc, cămașa cu altiță este sărbătorită în fiecare an pe data de 24 iunie. Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat, Maroc, a decis pe 1 decembrie 2022 includerea dosarului „Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” pe Lista Patrimoniului Imaterial al Umanităţii.
La 21 ianuarie 2013, comunitatea online „La Blouse Roumaine” a propus ca data de 24 iunie să fie dedicată iei. În acelaşi an, odată cu sărbătoarea de Sânziene, „La Blouse Roumaine” a organizat prima Zi Universală a lei, care a devenit în timp un eveniment global, sărbătorit în peste 50 de țări.
Piesa principală a costumului popular românesc este cămașa. Cămașa purtată de femei se numește ie și este o poveste „scrisă” pe pânză, cu ac și ață, în vremurile de demult fiind lucrată manual de femeile din așezările rurale.
Deși nu se știe exact când a apărut ia, istoricii afirmă că însemnele culturii Cucuteni amintesc de ia tradițională românească. Din punct de vedere etimologic, cuvântul ie derivă din latinescul tunicae lineae, care înseamnă tunică subțire, purtată direct pe piele.
Ia este cartea de vizită a portului popular, a tradițiilor și obiceiurilor. Croiul este în formă de cruce, Se efectuează dintr-o singură bucată de pânză, un pătrat, cu o deschizătură în formă de V încrețit în partea de sus, întărit cu șnur răsucit, cusută cu diverse motive care aveau dintru început menirea de a proteja de spiritele rele, farmece, deochi. Cusăturile de pe cămăși au apărut inițial pentru a apăra femeile de relele nevăzute.
Părțile considerate vulnerabile erau gura cămășii, umărul, gâtul. încheietura mâinii, cotul și zona de îmbinare. Prima cusătură care a apărut pe ie a fost cea de pe umăr, la îmbinarea cu restul cămășii. Inițial era cusută sub forma unei benzi decorative care delimita îmbinarea mânecii. Fiind considerat un loc vulnerabil, s-a purces la repetarea coaserii acelei benzi de cîteva ori, iar aceasta adevenit altița.
Altița era de cele mai multe ori făcută dintr-o bucată separată de pânză, mai îngustă decât restul mânecii, Deoarece cusătura altiței era cea mai bogată și presupunea multă muncă, la nevoie putea fi refolosită la o altă cămașa, după ce se se uza cea veche. Altița fiind un pătrat aplicat separat pe mânecă, era uneori descusut pentru a nu se deteriora a spălat, apoi se cosea la loc. În credința populară altița este reprezentarea cerului, de aceea pe umeri se regăsesc soarele, cerul, stelele.
De-a lungul timpului ia a suferit modificări atât la formă, cât și la elementele cu care este împodobită, modelele evoluând diferit în funcție de zona geografică a țării.
„Secretul” iei românesti s-a transmis din generație în generație, fetele învățând să coasă încă de la vârsta de 5 ani, Moşteneau astfel, de la bunici sau mame, arta meşteşugului popular.
Totul se făcea în casă: ţesutul pânzei, torsul lânii, și împletitul firelor. Niciodată nu se începea coaserea unei ii fără a se spune anumite rugăciuni. Fața și spatele cămășii se numesc „stan”, iar partea de jos este numită „poale”. Stanul se confecționa din două foi de pânză, iar mâneca dintr-o singură foaie, la care se atașa altița. Sub braț, cămașa era prevăzută cu așa numita „pavă”, pătratul care dă lejeritate în timpul mișcărilor.
Dacă inițial cămășile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, mai târziu se făceau din mătase și bumbac, cu broderii ample și bogate, în culori vii, având adesea aplicații de mătase, mărgele și paiete (fluturi). În nordul țării bumbacul era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, iar în sud cămășile erau frecvent țesute cu borangic.
Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziția decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau ”ie cu stele”. Partea din față a cămășii este brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Iile brodate cu ”spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau de regulă în două sau trei nuanțe cromatice, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.
Punctul de cruciuliță este una din cusăturile de bază folosită, cunoscută pe vremuri cu numele de muscă. Motivele tradiționale erau inspirate din viață și din natură. principalele simbolurile romanesti traditionale: Crucea este un simbol al echilibrului, cei ce purtau cămașa se simțeau mai aproape de Dumnezeu. Brădutul, simbolul vietii, reprezentând înțelepciunea, belșugul, este mereu verde, mereu prezent în momentele importante din viață. Cerculeste simbolul regenerării și al ciclicității. Reprezentă roata timpului, repetișia anotimpului, moartea și regenerarea naturii. Spirala este simbolul fertilității și evoluției. Reprezintă ciclul vietii, renașterea și rotația Pământului în jurul Soarelui. Trifoiul cu patru foi, este simbolul norocului. Motivele florale simbolizează vitalitatea și tinerețea. Spicul de grâu cusut pe ie aduce prosperitate și pace, fiind un simbol al ciclicității, prezent pe tot parcursul vieții. Steluțele dau senzația de măreție și apropie oamenii de divinitate. Iile care aveau model cu stelute aduceau gânduri înțelepte. Strugurii înseamnă vitalitate, iar vița-de-vie simbolizează simbolul crețtin al vieții veșnice. Clopoțeii sunt vestitori și aducători de noroc. Coarnele de berbecsunt simbolul puterii, fertilității și regenerării. Odată cusute pe haine, ele protejează de pericole și aduce bogăție. Cocoșul alungă spiritele rele și îi protejează pe purtători de rele și de ghinion. Ochiul, reprezentat de obicei în combinație cu alte modele, alungă energiile negative.
Tradiționala ie românească este un izvor nesecat de creativitate culturală care astăzi are o valoare neprețuită, acumulată de-a lungul secolelor. Fiecare ie poartă în sine o poveste, o tradiție sau un simbol, ducându-ne mai aproape de rădăcini. Să să ne întoarcem, deci, în timp, și să descoperim frumusețea și naturalețea iei românești.
