Fumătorii vor plăti mai mulți bani pentru un pachet de țigări, începând cu anul viitor. Raportat la puterea de cumpărare, românii plătesc de patru ori mai mult pentru un pachet de țigări, față de cetățenii din Luxemburg, sau dublu față de cei din Germania, Italia, Spania și Olanda.
România are printre cele mai mari accize la produsele din tutun, raportat la puterea de cumpărare. Semnul e clar. Neomarxismul ascute lupta cu cei care fumează. Căci nu fumatul îi deranjează pe ”arhanghelii” luptei împotriva fumătorilor, ci faptul că fumătorii se strâng în fața unei cafele și a țigării, vorbesc, gândesc și transmit idei.
Mi-a plăcut remarca unui socioleg: ”Pe vremea când exista armata, oamenii se apucau de fumat în armată des, pentru că era un fel de a socializa. Un fel de experiență în afara unei discipline. Fumatul era o formă de libertate. Orice formă de consum e socială, dar fumatul cred că e mai mult decât celelalte. Mai ales că se leagă de consumul de cafea, de consumul de alcool.”
Dintotdeauna fumatul a însemnat o formă a libertății. Asta, mai mult decât orice, îi sperie pe cei care dau azi edicte pe viața noastră.
Cred în continuare că fumatul este una din cele mai minunate îndeletniciri. Ce am câștigat cu interdicțiile? Fumatul în avion era minunat. Aer condiționat, cafea, făcută la excelentele mașini espresso din sectorul de pregătire a mesei. Nimeni nu era deranjat. Bașca stewardesele frumoase și suple, care îți zâmbeau tot timpul. Ce am câștigat, de fapt? Călătoria cu avionul e absolut benignă. Primești un răhățel împachetat, un biscuit și un pahar cu apă, iar stewardesele ocupă cam tot culoarul și te străpung cu privirea lor plictisită, repetând fără voce, papagalicește, instrucțiunile inutile, care explică din difuzoare ce anume ai de făcut în cazul în care crapă avionul. Lumea nu e mai sănătoasă de când s-a interzis și scumpit fumatul, dar moare în stradă rapusă de gloanțe.
Oamenii s-au obișnuit să trăiască, așa ca în ”Menajeria de sticlă”, a lui Tenesee Williams, într-un dezechilibru, într-o gaură fără fund, în care pe măsură ce timpul se scurge, le înghite, ca într-un vârtej din care e imposibil de a scăpa, întreaga viață. Diferența că noi nu mai avem ”stofa” să ne facem menajeria din sticlă, care, totuși are noblețe; folosim carton grosier, reciclabil, așa cum propovăduiește neomarxismul…
Cei care pleacă umil capul, de fapt, nu pot să evolueze, să trăiască, ci doar să supraviețuiască unui prezent în care se simt profund nefericiți.
În fiecare zi știrile noastre probează fragilitatea ființei umane, trăim parcă într-un un studiu psihologic asupra modului în care ființa este pradă abandonului, autoanalizăm pe pielea noastră la absența iubirii, cu speranța iluzorie de a putea evada într-o lume mai bună.
Mama, din piesa de teatru a lui Tenesee Williams părăsită de soţ îşi închipuie că trăieşte mereu în lumea burgheză a tinereţii sale, pe vreme când avea succes în preajma tinerilor. Oarbă în faţa realităţii, ea vrea ca fiul său, un lucrător umil, să devină un om distins, iar fiica ei, şchioapă, să-şi găsească un pretendent bogat. Fata evadează, destul de patetic, într-o lume imaginară pe care a populat-o cu mici animale de sticlă – ”menajeria” sa.
O astfel de ”menajerie” ne construim, și noi, în fiecare zi. Sau, cel puțin, o bună parte din noi. Menajeria noastră e mai sofisticată, cu aspecte ale maximei cicoieli, dar e tot o minciună. Facem orice să se creadă despre noi că suntem așa, și pe dincolo, însă în spatele măștii e un pustiu. Suflete goale, pâlpâinde, dacă nu chiar moarte. Și continuăm să ne întrebăm de ce viața noastră, consumată pe domeniulu falsului nu ne aduce nici o satisfacție. Și atunci jucăm rolul ”realizatului” cu orice preț. Chiar dacă asta ne chinuie, fiindcă, totuși, îți trebuiesc mulți ani să te obișnuiești să te minți fără rușine…
Apar generații ciudate, ale căror fapte explodează în breacking news – urile televiziunilor; de la droguri, la sex, ajungând până la crimă.
Alexandru Mario Fojică, cel care a ucis-o pe Melis, fata de doar 14 ani, și l-a rănit grav pe prietenul ei, în incinta Grădinii Botanice din Craiova a făcut o declarație sinceră în fața judecătorilor și a părinților fetei ucise. Acesta a spus că nu suporta să vadă oameni fericiți.
Cum se încearcă acoperirea și (auto)justificarea acestor eșecuri umane, de la vârste fragede, până la vârsta ratării complete? Se aduc în sprijin tezele despre nefericirea trăită în prima copilărie. ”Specialiștii” răsuflă ușurați promovând ideea că doar a avea o copilărie fericită este modalitatea prin care se asigură succesul este aceea de a băga cât mai mulți bani în fundul copilului, în a-i face toate mofturile. E una din metodele, mai mult sau mai puțin neomarxizante, care au ca scop obținerea ”omului nou”, experiență prin care România a mai trecut. Cu bine, fiindcă religia și școala de atunci au ferit tinerii de succesul unui astfel de experiment. Maramureșul a dat 14 academicieni, iar satul Săliște, din Mărginimea Sibiului a dat 11 academicieni.
A patra şcoală românească din ţară a luat ființă în 1863, la Năsăud. A avut o singură clasă cu 40 de elevi şi s-a numit Gimnaziul Grăniceresc Năsăudean. Aceasta se alătura celorlalte şcolile româneşti din Transilvania, de la Blaj, Beiuş şi Braşov.
Primul director al instituţiei a fost vicarul Grigore Moisil, viitorul preşedinte al Fondurilor Grănicereşti, cel care a dirijat spre instituţia şcolară majoritatea fondurilor financiare ale foştilor militari, care le permitea celor mai merituoşi dintre elevi să studieze peste hotare.
„În opidul Năsăud să se fundeze un gimnaziu complet naţional român, în care să se predea toate acele ştiinţe care s-au predat până acum şi se vor preda şi pe viitor în celelalte gimnazii complete. În acest gimnaziu va avea dreptul de a învăţa oricine, fără distingere de naţionalitate şi religie. Printr-un statutu să se exprime curat că limba învăţământului, pentru totdeauna cât va susta acest institut, să fie cea română, ca ştiinţele filosofice şi matematice să se predea cât mai larg, iar istoria naţională română şi literaturii limbii române să se înfiinţeze şi să fie câte o catedră de sine, iar îndemnul pentru tânăra generaţie răsună grăitor: „De bate în voi junilor ardoarea spre ştiinţă. Apoi, mai întâi aceasta bate pentru cunoaşterea deplină a limbii şi literaturii voastre române”, aşa suna actul semnat de reprezentanţii celor 44 de comune grănicereşti, depus la înfiinţare şcolii. Iar elevii aveau wc-ul în fundul curții, munceau la câmp cot la cot cu întreaga familie, aveau grijă de animale; n-aveau timp să le facă dascălilor plângeri penale ori să-i judece. Nu le cumpărau părinții gadget-uri, nici mașini, nici nu-i purtau în vacanțe luxoase prin Lume. Iar părinții copiilor, tinerilor de atunci n-aveau, cu siguranță, nici traineri și nici consilieri de dezvoltare personală…
Trăim timpuri interesante – se spune. Da, numai că aceste timpuri „coc” generații care nu știm cum se vor ”așeza” în propria lor viață, dar și în lume. Scriitorii de talent sunt cutia de rezonanță a viitorului. Ei simt, știu și ne anunță. Este cazul doamnei Lavinia Betea, care are și specializarea de psihosociolog. Ultima carte a d-sale ”Prințesele roșii – Femei și bărbați, părinți și copii în ideologia și cotidianul comunist ” este una din acele cărți esențiale, care ar trebui recomandată tuturor dascălilor din România. Și nu doar lor. Ci oricărui om, părinte, căruia îi (mai) pasă de viitorul propriilor copii și, prin ei, de viitorul acestui popor, ajuns în stare amorfă, de populație…
”Dedic această carte – scrie doamna Lavinia Betea -, deopotrivă iubitorilor de istorie și celor interesați de psihologie. Îi am în vedere pe toți cei aceia care cred că mama ori tata, dacă nu ambii părinți le-au distrus viitorul. Dar, mai ales, pe părinții frustrați sau nefericiți că nu sunt ascultați, onorați sau mândri de copiii lor.
Fără a insista asupra diverselor teorii psihologice privind personalitatea, mă voi limita la simțul comun, atrăgând atenția adepților necondiționați ai trainerilor și consilierilor de dezvoltare personală că exemplele din această carte că nici măcar aceia care și-au propus să schimbe lumea, creind ”oameni noi” n-au reușit să-și modeleze urmașii în sensul dorit. Și că mărunte întâmplări din vremuri interesante pot să te ridice la înălțimea cuibului de vultur. Tot astfel cum hazardul întâlnirii cu oameni nepotriviți, în locuri nepotrivite, te poate conduce la moarte.
Istoria, s-a spus printre atâtea altele, e și filosofie predicând prin exemple.”
