Îmi scrie un prieten: A fost azi la noi, X, fostul angajat, care e acum consilierul primarului din Y. Ferească Dumnezeu, în ce lume bolnavă de lăcomie trăiește! A zis că nu ne putem închipui în ce bulă relaxată trăim, cu oameni de calitate. Totul e pervertit pentru bani, până la cel mai neînsemnat funcționar. Toți se dau în gât, iși fac dosare unii altora, se reclamă, se mută din partide, traseiști, curve, totul pentru bani.
Asta se vede și pe ecranele televiziunilor. Noroc cu documentarele și cu canalele de sport.
Trecând peste mizeria spectacolului electoral, nu poți să nu te întrebi dacă și ce rost are să mai votezi.
Un gest ”politic” recent, care nu s-a bucurat de atenția analizei publice, când, de fapt, ar fi trebuit să zguduie cel puțin existența celor care încă mai cred în democrație, a trecut ca un vânt ușor de primăvară peste România.
Majoritatea PSD şi PNL din Camera Deputaţilor a respins, în plenul de marţi, un proiect de lege prin care Parlamentul primea mai multe pârghii de control asupra serviciilor de informaţii şi prin care se interzicea expres personalului operativ al SRI să desfăşoare activităţi în domeniul presei şi justiţiei, precum şi în cadrul Parlamentului României. Proiectul iniţiat de către deputatul neafiliat Tudor Benga, fost deputat USR, a fost respins de Cameră, în calitate de prim for sesizat şi urmează să primească votul decizional al Senatului.
„Orice proiect care se atinge de conducerea serviciilor este băgat, pe repede-înainte, la respingeri de către PSD şi PNL. Discuţia despre controlul civil al serviciilor este una esenţială pentru democraţie şi pentru România. Tocmai de aceea, am propus ca proiectul azi în discuţie să nu fie respins, ci să se întoarcă în comisii, unde să fie dezbătut pe îndelete, mai ales că termenul de adoptare tacită permitea. Nu au vrut, pentru că nu le convine să fie dezbateri reale, în prezenţa presei şi a societăţii civile. USR vrea ca niciun parlamentar să nu mai facă drepţi-culcaţi când este sunat de la «Pădure» să respingă un proiect, ci vrem ca parlamentarii, trimişi de cetăţeni, să exercite cu adevărat un control civil asupra serviciilor de informaţii, scăpate acum din mână”, a declarat Ionuţ Moşteanu, liderul deputaţilor USR, citat intr-un comunicat de presă al partidului.
Ceva a intervenit, cu siguranță, în relația servicii secrete-USR. Probabil că partidul creeat de chiar partea întunecată a serviciilor, USR, se simte lăsat din brațe, de chiar cei care l-au născut. Căderea în sondaje a procentelor lor stă mărturie a ”supărării” care i-a cuprins…
USR-iștii spun că atât de mare a fost graba PSD şi PNL să respingă proiectul care viza conducerile serviciilor de informaţii, încât votul de respingere din plen a venit înainte de termenele stabilite de Biroul permanent al Camerei pentru depunerea amendamentelor, respectiv pentru redactarea raportului (8 mai, respectiv 16 mai).
„România are şase servicii secrete. Şi nu sunt controlate de nimeni, cu atât mai puţin de Parlament, plin la rândul său de agenţi care execută ordinele unei structuri ce a moştenit metehnele fostei Securităţi. Reamintesc doar de raportul Curţii de Conturi secretizat de SRI în mod nejustificat pentru că era vorba de nişte măşti făcute la Unitatea Dragomireşti, unul din multele tunuri date în pandemie. În calitate de parlamentar cu certificat ORNISS, am cerut desecretizarea raportului, dar nici până astăzi nu s-a întâmplat asta. USR vrea să-i scoată la lumină pe toţi cei infiltraţi de serviciile secrete în politică, afaceri şi presă, pentru că România nu va fi un stat cu adevărat democrat decât atunci când serviciile se vor ocupa fix cu ceea ce scrie în lege, nu cu afaceri, nu cu mizerii, nu cu sufragerisme”, a explicat deputatul USR Emanuel Ungureanu.
De revăzut, neapărat, înainte de vot: Blow up și Conversația
De mult, în comunism, când am văzut filmul ”Conversaţia” am sesizat asemănările dintre filmul lui Coppola şi ”Blow-Up”. Într-un interviu, pe care aveam să-l citesc mai târziu, Coppola recunoaște că că ”Blow-Up” a fost o inspirație pentru filmul său.
Blow Up (1966), regizat de Michelangelo Antonioni, este un lungmetraj ce prezintă câteva zile din viaţa fotografului londonez Thomas (David Hemmings).
Conversaţia (1974), regizat de Francis Ford Coppola tratează o problemă actuală a societăţii în care se găsea regizorul în momentul conceperii filmului şi care rămâne la fel de prezentă şi astăzi: frica de a fi supravegheaţi şi pierderea intimităţii.
Filmul îl urmărește pe Harry Caul, interpretat magistral de Gene Hackman, un expert în supraveghere şi înregistrare de sunet. El este angajat de firme şi guvern pentru a spiona şi înregistra dialogurile anumitor oameni. Tipologia celor folosiți de serviciile secrete (și nu numai), unul din cei care trăiesc printre noi. Ne este descrisă una dintre misiunile lui de supraveghere și înregistrare. Lucru ciudat: în acest caz el nu reuşete să rămână detaşat de personajele pe care le înregistrase. Află ora şi locaţia unui atentat şi se implică în povestea aceasta, simţindu-se responsabil pentru victimele profesiunii sale.
Francis Ford Coppola își construiește filmul din perspectiva vînătorului, făcându-ne ”intrușii” în povestea lui Harry. Personalitatea camerei care supraveghează, prin care privim, nu este una prietenoasă, ea hotărăște, ea face alegerile. Personajul nu este descris de obiectivul camerei, ci este dictat, supervizat. Totul se limitează la ce hotărăște camera să ne dezvăluie.
În secvențele în care Harry este în apartamentul său, locul în care se simţea cel mai în siguranţă, camera se comportă ciudat, ca și când ar fi folosită de cineva care îl supraveghează. Aparatul de filmat întâi aude, apoi se întoarce, imitând perfect comportamentul uman. Comportamentul celui care supraveghează. Secvențele sunt lungi, tăcute şi îl privesc pe Harry. Camera care filmează ne lasă impresia că este una detaşată ca imediat după ce personajul iese din câte un cadru, ea să se întoarcă după el. Cu toate că dacă ne-am imagina că suntem în spatele camerei, simțim că nu mai avem nici un fel de siguranţă. Simțim deodată puterea camerei, care ne inspiră frică. Aceeași frică resimțită de Harry, puterea lui asupra celor doi îndrăgostiţi. Relația vânător-victimă, cu întoarceri și schimbări de roluri, cred că ne privește și pe noi. Viața noastră. Viața noastră în care suntem spionați, supravegheați, conduși din umbră, văzuți de sus, cu superioritate. Niște sclavi, simpli actori manevrați ai unei realități care ni se înfățișează în cele mai grotești dimensiuni.
Filmul lui Michelangelo Antonioni, care este regizor şi co-scenarist, este inspirat de o povestire a lui Julio Cortázar. Acţiunea din Blowup se petrece în Anglia, în deceniul al şaptelea – al libertăților, maxime din secolului 20. Fotograful dandy Thomas caută subiecte în diverse locuri, chiar la un concert al faimoasei trupe rock Yardbirds.
În laboratorul foto al său, Thomas confecţionează o realitate „glamorous“ destinată revistelor de modă, însă drama pe care o va surprinde, urmărind cu aparatul foto jocul a doi îndrăgostiţi, îi va releva întâmplător o crimă. În laboratorul foto, developând instantaneele fotografiate într-un parc, descoperă împuşcarea victimei atrasă în bătaia armei de către o femeie, interpretată de Vanessa Redgrave.
Alienarea, puțin diferită de cea din filmele amintite, prin îngroșare, pe care o trăim azi este o stare definitorie.
Ingmar Bergman, care nu aprecia filmele lui Antonioni, a spus despre Blowup, care în 1967 a fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes, că este o capodoperă.
Imaginea filmului – Carlo di Palma, și muzica semnată de Herbie Hancock, faimosul compozitor şi interpret de jazz, fac din acest film o unică bijuterie.
”Conversaţia” lui Coppola, și ”Blow-up” se pot subsuma, în mare, aceleiași teme. Descoperirea unui adevăr otrăvit, printr-o cercetare pe care personajul lui Corazar o întreprinde cu ajutorul fotografiei, cel al lui Coppola prin analiza audio secvenţială a unei conversaţii. Subiectele sunt astăzi aceleași, doar că cei expuși sunt din ce în ce mai neajutorați, iar cei din spatele aparatelor de înregistrat sunt din ce în ce mai protejați de propriile lor legi.
Înainte de a merge la vot, n-ar strica să revedem filmele acestor maeștri. Dar mai ales, secvența când Thomas întîlneşte niște mimi. Secvența, premonitorie există atît în prima parte a filmului cît şi spre sfârșit. Mașina oprește pe marginea unui teren de tenis, iar doi dintre pasageri coboară şi încep o partidă imaginară. Fotograful, împreună cu restul grupului de mimi, sînt spectatori ai falsului meci. Provocat să returneze o (falsă) minge în teren, fotograful intră în convenţia jocului. Acest gest care îl face, cumva să se simtă în siguranță, participant la spectacolul jocului – al vieții însăși. Dar cadrul imaginii se amplifică şi eroul filmului este văzut de sus, ca și când ar fi fost el însuși supravegheat de o forță puternică, aflată deasupra lui, o forță care îl supraveghează pe platoul cu iarbă, în acea „mare“ de verde…
