Ne aflăm în săptămâna Rusaliilor. Numite și Cincizecime, Rusaliile sunt prăznuite în fiecare an la 50 de zile de la Paşte. Cincizecime este un calc după grecescul „(ziua) a cincizecea”, denumire care arată că sărbătoarea are loc la 50 de zile după Paști. Peste sărbătoarea păgână iniţială s-a suprapus sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh.
Rusaliile, cuvânt ce provine din latinescul rosalia, reprezintă sărbătoarea trandafirilor. Sărbătoarea de Rusalii este preluată de geto-daci din mitologia romană.
Rosalia, Sărbătoarea Trandafirilor, era în Imperiul Roman închinată cultului morţilor, unde romanii aduceau ofrande –alimente şi trandafiri – pentru a îmblânzi sufletele celor dispăruţi.
În urma influențelor miturilor autohtone și ale cultului solar, în mitologia populară, zilele de Rosalii au fost personificate sub forma unor făpturi tinere, frumoase, capricioase, demonice, și răzbunătoare, sau dimpotrivă, bătrâne cu puteri supranaturale.
Rusaliile se sărbătoreau la începutul verii, în aceiaşi perioadă în care creştinii sărbătoreau Pogărârea Duhului Sfânt. Se presupune că atunci când Imperiul Roman s-au convertit la creştinism și au început să sărbătorească Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile au primit o semnificație creștină, suprapusă vechii sărbători. Cu timpul aceste două sărbători s-au suprapus și au păstrat ambele denumiri, atât Pogorârea Duhului Sfânt, cât şi denumirea de Rusalii, păstrând totodată semnificația și obiceiurile vechi, acceptate de biserică.
Conform etimologiei, cuvântul Rusalii a intrat în uz din cuvântul slav „rusalka”, rusalcele fiind spirite ale apei de genul nimfelor, zânelor, , care pentru a fi îmbunate, erau sărbătorite în luna iunie .În această săptamână era interzis spălatul, scăldatul sau apropierea de ape.
Această tradiție păgână, pre-creștină ar fi fost împrumutată de români, care au denumit rusalka „dragaică” (drăcoaică, demon). Cuvântul românesc „rusalii” derivă, probabil, indirect, din lat. Rosalia, prin slavonul rusalija.
Rusaliile sunt ființe fantastice reprezentate ca niște zâne rele, care dezlănțuie furtuni,schilodesc oameni și le iau mințile. Apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în perioada cuprinsă între Paşte şi Rusalii.
Rusaliile, spune Ion Ghinoiu, sunt spirite rebele ale morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşele lor subpământene şi încep să facă rele oamenilor.
Pentru a le îmbuna, oamenii, care evitau să le spună Rusalii, le-au dat diferite nume: iele, zâne sau frumoase. Există superstiția că aceste spirite stau pe lânga izvoare și pot, prin cântecele lor, să ia mințile oamenilor și să-i îmbolnăvească. Boala seamană, se spune in popor, cu o transă ce nu poate fi înlaturată decât de puterea dansului călușarilor.
În unele zone se spune că Rusaliile sunt fetele împăratului Rusalim. Ele aveau puteri magice și erau pline de duşmănie împotriva creştinilor, pricina duşmăniei fiind trecerea tuturor supuşilor împăratului la creștinism.
Alții credeau că rusaliile sunt fetele lui Ierusalim-Împărat și de unde și numele.
Prin unele părți se crede că ele au fost cândva slujnicele împăratului Alexandru Macedon. El ar fi primit în dar apă vie de la Ivantie-Împărat, din care a dat calului său să bea, spre a-l face nemuritor, iar fetele, după ce au băut-o pe furiş, s-au preschimbat în zâne, făcându-se astfel și ele nemuritoare. Astăzi sunt gârbovite de bătrâne, dar tot fecioare sunt. Ele cântă şi joacă în anumite zile ale anului, pe la răspântii de drumuri.
In aceste zile, oamenii se feresc de a lucra, căci întâlnindu-i aceste zâne pe drumuri, ei vor fi schilodiți.
Altă legendă spune că Rusaliile sunt şapte fete pe care Dumnezeu le-a prefăcut în zâne pentru curăţia lor. Celor ce nu respectau sărbătoarea, zânele le-au apărut în vis ca nişte bătrâne îmbrăcate în alb, dojenindu-i.
Rusaliile sunt prezente în cultura populară din toate zonele ţării, fiind cunoscute sub nume diferite: iele, şoimane, zâne, sfinte, dânsele, frumoase, milostive, doamne, împărătesele-văzduhului, ursoaice, adică ursitoare…
În general, omenii se tem să le spună pe nume, ca să nu le supere. Unii spun că sunt numai trei, alţii – şapte, alţii – că sunt nouă sau mai multe.
Se mai spune că apar în fața lumii foarte frumoase şi răspândesc o lumină plăcută, umblă îmbrăcate în alb şi poartă coroane scumpe. Le place să cânte şi să danseze în văzduh şi caută locurile neumblate sau răspântiile de drum, poienile tăinuite, dar sunt oameni care le-au văzut dansând deasupra a câte unui pom falnic sau pe gardul bisericii. Horele lor, se spune, se aud, dar puţini le şi văd.
Când obosesc de jucat, îşi întind mesele pe iarbă verde şi petrec. Locurile unde au jucat sau au mâncat ielele rămân arse şi neroditoare.
Uneori mai răpesc câte un flăcău frumos, ca să joace cu ele, sau pe lăutarii renumiţi, pe care îi învaţă cântecele lor, de o frumuseţe nepământeană. După o vreme le dau drumul, dar ei nu au voie să spună nici ce au văzut sau au făcut, nici să cânte cântecele lor, altfel sunt pedepsiţi cu paralizie sau cu moarte.
Oamenii, se zice, trebuie să se ferească din calea lor, căci altfel îi iau cu ele sus, la joc, şi îi lasă apoi paralizaţi sau schilodiţi. Îi pocesc şi pe cei pe care îi întâlnesc în drum şi le răspund la întrebări, pe cei ce le aud cântând sau le vorbesc urât.
Se mai crede că sunt mai aspru pedepsiţi cei ce nu le respectă zilele, care încep în sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh şi ţin până luni după-amiază din săptămâna a doua de după Rusalii. Atunci zânele pleacă de unde au venit şi nu se mai întorc până anul următor.
Surse: Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român; Tudor Pamfile – Sărbătorile la români, Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român
