Bătaia toacei este obiceiul practicat în preajma zilei de 4 iulie pentru alungarea norilor ameninţători, aducători de grindină şi vijelie pe timpul verii. Practica magică este cunoscută sub numele de Bătaia toacei, un obicei prin care se obţine un sunet ca un glas divin, prin lovirea ritmică, cu unul sau două ciocane din lemn, a unei scânduri, de obicei din paltin.
Toaca reprezintând sunetul produs în timpul bătăii bucăților de lemn, apare în numeroase obiceiuri şi practici magice, în toponimia sacră a Carpaţilor, în basme şi expresii populare.
În cultul Bisericii Creştine Orientale glasul celui mai simplu instrument construit din lemn mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice.
Toaca din lemn, a devenit o personificare celestă care cântă acolo, sus, la miezul nopţii ca să trezească cocoşii de pe Pământ la primul lor cântat, indică poziţia soarelui pe cer, numită „la toacă”, când încep slujbele de seară.
Numit și Colindul cu Toaca sau Fierăritul, obiceiul, cunoscut cu preponderență în zona Vâlcei, este o practică superstițioasă pentru chemarea ploii. Când nu plouă mai mult timp şi când seceta amenință holdele și semănăturile, flăcăii se vorbesc şi se adună de cu seară în curtea bisericii. Iau cu ei clopote de la vite, mai iau un hârdău două și garnițe sau căldări. Unii se suie în clopotniță și încep a trage clopotul și a bate în toacă. Cei din curtea bisericii, care au rămas, jos, țin isonul cu clopotele lor de toată mâna: unele mai mari, altele mai potrivite, nemeşele, unele întregi, altele știrbe, ori crăpate. Unii mai pricepuți bat o scândură de paltin cu sunetul de toacă și vuieşte satul de glasul sever al clopotului și sfredelitorul ţipăt al toacei. Satul întreg este în picioare și, din casă în casă, din gură în gură, trece cuvântul: Bate toaca! Trece fierăritul!
Flăcăii adunați în ceată merg la fântână, unde o azvârle toaca de lemn. Apoi, voinicește, scot la apă, îşi umplu hârdaiele și cu gărnițele udă bine toată fântâna. Dar în tot timpul cât robotesc, nu grăiesc nici un cuvânt. De înțeles, se înțeleg prin semne. Când au isprăvit la fântână, o pornesc prin odǎi, pe la casele oamenilor, cu hârdaiele pline şi duse în părângă. Cine se întâlneşte cu ei pe drum nu scapă nelǎut, se face fără voie paparudă. Colindă satul, cântând, chiuind şi bătând clopotele. Se abat pe la casele oamenilor şi unde găsesc culcată pe prispă vreo fată mare, ori vreo muiere tânără, toarnă cu garnița apă pe ele. Nu încape nici o supărare din partea celui ce s-a pomenit udat.
Toaca are o istorie precreştină, iar magia pentru chemarea ploii nu-i un obicei stingher. Flăcăii noștri aruncă în fântână duioasa toacă de paltin atunci când pornesc cu fierăritul; preoții Cybelei purificau statuia ei, aruncând-o într-un izvor sfințit, obicei care, la început, poate, unea într-un mod magic pământul cu apa.
Surse: Ion Ghinoiu – Zile și mituri. Calendarul poporului român; Gh. F Ciaușanu – Supersițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi
