Paparuda, unul dintre cele mai vechi și fascinante ritualuri populare românești pentru invocarea ploii, reprezintă un ritual precreștin, păstrat și adaptat de-a lungul secolelor, care reflectă credințele și obiceiurile străvechi ale comunităților rurale. Numele „Paparudă” provine dintr-o veche divinitate agrară, asociată cu ploaia și fertilitatea pământului.
Paparuda, obiceiul păgân invocat pentru a chema și a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, poartă numele zeului indian Rudra, stăpân al fenomenelor meteorologice. În credinţele populare, Paparuda este închipuită ca „o sfântă înaltă şi subţire”, „o zeiţă”, care „diriguieşte ploile”, „sparge” sau „urneşte norii”, „o femeie care umblă cu ploile”.
În funcție de zonă, Paparuda este cunoscută sub diferite nume: Păpăluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mătăhulă şi altele.
Rolul ceremonial şi ritual al zeiţei este jucat de o persoană pură (o fetiţă sau o fată nemăritată, un băiat, un flăcău) sau de o femeie gravidă, care se îmbracă întotdeauna la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz) în frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante.
Uneori se împodobeşte cu flori sau coroniţe din flori și poartă, izolat, o cruce din lemn în mâna.
Paparuda nu este doar o simplă incantație pentru ploaie, ci totodată și o urare de fertilitate, cântecul este o invocație către cer, ca acesta să deschidă porțile ploilor.
Paparuda joacă în admiraţia alaiului său divin şi este întâmpinată cu respect pe la casele oamenilor:
„Paparudă rudă, vino de ne udă,/ Ca să-nceapă ploaie, Să curgă șiroaie/ Cu găleata leata, Peste toată gloata/ Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul/ Unde dă cu sapa, să curgă ca apa.”
Iniţial, obiceiul se desfăşura la o dată fixă, probabil la echinocţiul de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului obiceiul a fost împins în a treia joi după Paşte, iar în vremurile recente a devenit un obicei, practicat vara, cu preponderență în luna iulie, la apariţia secetei.
Ceremonialul cuprinde trei secvenţe rito-magice, ne spune etnograful Ion Ghinoiu.
Naşterea zeiţei: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din persoane pure, de obicei fetiţe sau fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru; confecţionarea măştii sau costumului vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea „zeiţei”, de obicei pe trupul gol, cu costumului vegetal; împodobirea Paparudei cu flori sau coroniţe din flori.
Desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de „zeiţă” pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei şi a alaiului său cu apă, uneori cu lapte sau zer; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice, ploaia şi, uneori, efectul practic aşteptat, roadele bogate, urări de sănătate şi referiri la darurile ce le va primi de la gazdă.
Moartea şi ritul funerar: după ce se umblă prin sat, se merge la o apă curgătoare unde urmează dezbrăcarea măştii vegetale care se depune în apă, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, lac, fântână). Se aprind șomoioage de paie care apoi sunt lăsate să plutească pe apă. Uneori se aruncă în apă și crucea, toate având ca scop aducerea ploii. Se petrece cu cântece de Paparudă „mortul” dus de apa curgătoare; urmează scalda rituală a membrilor cetei, împărţirea darurilor şi, uneori, ospăţul funerar.
Dacă seceta este foarte mare, o femeie „iertată de Dumnezeu” intră în apă, ținând în mână o coasă sau o seceră și executând prin apă mișcarea obișnuită a cositului sau seceratului, gesturile simbolizând legatul ploii.
Stropirea cu apă a paparudelor reprezintă o formă de purificare și o modalitate simbolică de a aduce ploaia, dansul și cântecul paparudelor sunt acte magice menite să trezească și să potolească spiritele naturii, să restabilească echilibrul și să asigure belșugul.
Apa, simbolul vieţii, este invocată pentru a obţine fertilizarea pământului şi fecunditatea animalelor, cu scopul obţinerii belşugului pentru ţărani. Prin acest ritual, oamenii își exprimă speranța și rugămintea către forțele naturii pentru a aduce ploaia binefăcătoare.
Surse: Ion Ghinoiu – Zile și mituri. Calendarul țăranului român; Gh. F Ciaușanu -Superstițiile poporului român; Romulus Antonescu – Dictionar de simboluri și credințe traditionale românești
Sursă foto: Wikipedia
