Iranul are un nou preşedinte, după accidentul de elicopter din 19 mai, în care a murit predecesorul său Ebrahim Raisi.
Cu un record de absenteism – ca şi la alegerile legislative din primăvară, când din totalul de 61.172.298 de alegători înregistraţi s-au prezentat la urne 24.861.542 – prezidenţialele au înregistrat o prezenţă la fel de scăzută, 24.535.185, semn că societatea şi-a pierdut în bună parte încrederea şi speranţa.
Spre surprinderea celor neiniţiaţi în sistemul de putere de la Teheran, câştigătorul alegerilor a fost Masoud Pezeshkian, un reformist, cum îl percep cu candid optimism mediile de presă occidentale. Chirurg cardiolog de formaţie, fost ministru al Sănătăţii în al doilea mandat al preşedintelui Mohammad Khatami (care încercase cu adevărat să reformeze Statul), parlamentar în cinci mandate, prim-vicepreședinte al Legislativului între 2016-2020, Pezeshkian (tată azer, mama kurdă) este un om al sistemului.
Cei şase candidaţi au fost aliniaţi la startul prezidenţialelor, doar după ce – conform legii – au fost validaţi de Consiliul Gardienilor (acelaşi organism care a refuzat participarea lui Pezeshkian în competiţie la prezidenţialele din 2021).
Fără îndoială, în context, al nouălea preşedinte este o figură interesantă (definindu-se el însuşi în campanie drept un „conservator cu tendinţe reformiste”): nu provine dintr-o instituţie religioasă, precum predecesorul său şi majoritatea celor care au acces la înalta funcţie, nu este fost membru sau un apropiat al structurilor militare şi de securitate. A avut o campanie electorală îndrăzneaţă, a promis reforme, a sugerat reluarea negocierilor cu Statele Unite şi Uniunea Europeană, identificând explicit izolarea internaţională a ţării ca o catastrofă pentru iranieni, tot mai săraci. Un atu important în faţa electoratului, în confruntarea finală cu ultraconservatorul Saeed Jalili, a fost că în perioada marilor proteste din 2022-2023 s-a poziţionat de partea celor care au considerat prea dură reprimarea acestora, motiv pentru care autorităţile i-au reproşat atunci „lipsa de angajament față de principiile Revoluției Islamice”.
Faptul că Masoud Pezeshkian este astăzi preşedintele Iranului se datorează, înclin să cred, unui calcul iscusit al regimului ayatollahilor de a-şi asigura o supapă în faţa presiunilor interne şi internaţionale, dând impresia că în Iran s-ar putea schimba fundamental ceva.
Să nu ne orbească entuzismul: în Republica Islamică Iran frâiele afacerilor interne şi externe se află în mâinile Liderului Suprem, deocamdată Ayatollahul Khamenei.
