Când am primit-o de la fiul meu, am fost surprinsă. Știam toate cărțile lui Gabriel Garcia Marquez. Nici una cu acest titlu. Cum a apărut a fost evident prima curiozitate. Am citit imediat prologul semnat de cei doi fii, Rodrigo și Gonzalo Garcia Barcha. „Ne vedem în august” a fost un „ultim efort de a continua să creeze”, la finalul vieții, când boala a pus stăpânire pe memoria lui Gabo. Bucuria de a avea acces la un text nou, după 10 ani de la moartea sa, a fost pentru mine de scurtă durată. Pentru că în prologul menționat, fiii spun că tatăl lor a dat verdictul pe acest text: „Cartea asta nu e bună. Trebuie distrusă”.
M-am oprit, ca și cum aş fi săvârşit o neiertată indecență. Scriitorul Garcia Marquez – despre care se știe cât șlefuia un cuvânt până îi găsea forma, de câte ori se întorcea la o frază să îi dea cadența mulțumitoare – nu a vrut să citim un text pe care nu a putut să îl mai lucreze așa cum ne obișnuise pe noi, admiratorii lui.
De ce ați făcut asta? m-am întrebat cu o stare total inconfortabilă. Pentru că, recitind manuscrisul, spun băieții lui Gabriel și Mercedes, „am considerat cartea mult mai bună decât ne-o aminteam, ne-am gândit la altă posibilitate: aceea că lipsa facultăților care nu i-a permis lui Gabo să termine cartea l-a împiedicat și să-și dea seama cât este de bună”. Și continuă cei doi fii spunând că, „printr-un act de trădare”, au hotărât să pună „mai presus plăcerea cititorilor săi față de de toate celelalte considerații”.
M-am oprit aici câteva săptămâni bune, dar lăsând-o pe noptieră. Era ca o ispită zilnică. Să respect dorința unui om, pe care l-am admirat și care a devenit „obsesia mea literară”, să nu deschid sertarul pe care l-a vrut închis? Au dreptate fiii și editorul care explică, la rându-i, apariția textului și mulțumește copiilor pentru decizia de a lăsa publicului plăcerea unei noi lecturi, marca Gabo?
Dacă nu aș fi știut că e un text al lui Garcia Marquez, aș fi putut să mă gândesc că e un scriitor talentat care îl copiază ca stil, ca teme, ca mod de a crea un personaj. Ana Magdalena Bach, o femeie de 46 de ani, cu o căsătorie fericită cu un bărbat pe care-l iubea și care o iubea, se ducea în fiecare an, pe 16 august, la mormântul mamei ei care și-a dorit să fie înmormântată pe o insulă. Ajungea acolo cu feribotul și înnopta, pentru o singură noapte, într-un hotel. Și, după 27 de ani de căsnicie fericită, are o primă aventură cu un bărbat necunoscut, care dimineața părăsește camera de hotel, înainte ca ea să îi afle numele, lăsându-i în interiorul cărții pe care o citea, Dracula de Bram Stoker, o hârtie de 20 de dolari. Descrierea scenei de amor „nebun” mi-a amintit foarte repede de ultimul roman al lui Garcia Marquez, Povestea târfelor mele triste. Și nu întâmplător. Din nota editorului, Cristobal Pera, aflăm că secretara personală a familiei, Monica Alonso, găsește un dosar ce conținea două manuscrise la care lucrase aproape simultan: unul intitulat „Ea” și celălat „Ne vedem în august”. În 2004, publică ultimul său roman de ficțiune „Ea”, cu titlu schimbat, în original „Memoria de mis putas tristes”.
Autorul a continuat să lucreze la ceea ce ar fi trebuit să fie ultimul său roman, dar memoria nu i-a mai permis să îl termine. Și, într-adevăr, se termină neterminat. Ana Magdalena continuă să revină pe insulă, după acea primă aventură, cu speranța că îl va găsi pe bărbatul care a jignit-o confundând-o cu „una puta” și va lămuri confuzia. Nu îl reîntâlnește, dar aproape de fiecare dată are un nou amant. Descoperă un secret al mamei ei și așa înțelege de ce și-a dorit să fie îngropată acolo, pe insulă. Scenele de amor sunt și nu sunt Marquez. Dacă ar fi fost să dea bun de tipar acestui manuscris probabil că unele adjective ar fi fost înlocuite, că unele dialoguri ar fi fost altfel. Dar până la urmă nici nu știu dacă asta contează. Am citit romanul pentru că nu am făcut față ispitei. Și aș fi vrut la final să am sentimentul eliberării. Nu s-a întâmplat asta. Am rămas cu întrebarea: trebuia publicat acest manuscris, deși autorul nu a vrut?
Editorul spune că, ajungând la a cincea versiune, Garcia Marquez a lăsat romanul și a trimis un exemplar agentului său literar cu precizarea: „Câteodată, trebuie să lași cărțile să se odihnească”. Poate uneori și autorii ar trebui lăsați să se odihnească, oricât de curioși și tentați am fi să cotrobăim în fiecare sertar și colț de viață.
