Corectitudinea politică a impus, în mod vizibil, la nivel de limbaj și comportament public, reguli prin care sancționează abaterile de natură să discrimineze. Pentru unii, această corectitudine politică e mai mult decât binevenită și consideră că i se datorează o societate mult mai atentă la ce face pe stradă. Alții, dimpotrivă, consideră că aceasta este expresia pură a ipocriziei, că cei mai mulți se supun acestei corectitudini mai degrabă de silă, ca să nu intre în malaxorul public al judecății, în numele acestei “născociri toxice”. Adică una gândesc, alta spun.
Asta îmi amintește de o relatare despre cum sunt școliți elevii să nu mai folosească cuvântul „handicapatule!”. E o jignire, li se spune. La puțin timp, se aude din curtea liceului: „Dizabilitatule!”.
Da, corectitudinea politică pare imperativă. Dar, dacă nu ar fi așa, multe nu s-ar fi schimbat în bine. Copilul mic e educat, uneori imperativ, să se spele pe dinți, dimineața și seara. Apoi, cu timpul, o face singur, inerțial, știind însă, fără să își repete asta de fiecare dată când dă drumul la robinet, că e spre binele lui și nu doar.
3 decembrie este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Nu știu dacă e o mare bucurie să îți sărbătorești dizabilitatea, dar, în interpretarea mea, ziua aceasta e adresată mai degrabă persoanelor fără dizabilități, ca să li se atragă lor atenția că în societate sunt oameni care au nevoie de sprijin și respect pentru a putea duce o viață independentă.
În România, conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități, trăiesc 886.950 persoane cu dizabilități, dintre care 98,16 la sută se află în îngrijirea familiilor și 1,84 la sută în instituțiile publice rezidențiale de asistență socială pentru persoanele adulte. Numărul raportat la total populație pentru unii ar putea să pară bun. Dar nu e și nu e mai ales modul în care acești oameni sunt sprijiniți de stat și societate pentru a trăi cu demnitate. Există o grămadă de instituții care nu sunt adaptate pentru dizabilitățile motorii, vizuale, auditive etc. Suntem, probabil, printre ultimele țări unde conferințele de presă ale celor mai importanți oameni în stat nu sunt interpretate în limba semnelor române (LSR), deși avem lege în acest sens. Și avem, ce e drept, tot felul de autorități și consilii care, prin titulatură și aleasă maculatură pentru Monitorul Oficial, cu asta s-ar ocupa: să nu lase asemenea instituții nesancționate și să le impună cu forța respectul legilor și tratatelor internaționale privind drepturile omului la care suntem parte.
De 1 Decembrie mărșăluim indiferent de vreme. Facem paradă militarizată – nu cred că se putea găsi un cuvânt mai bun decât “paradă”, care la bază are un sens neflatant, a te da mare, a încerca să impresionezi. Am preluat obiceiul de la francezi și nu ne lăsăm de el. Mai sunt China, Coreea de Nord și Rusia care sărbătoresc în același stil zilele naționale. Dar cât timp e și Franța, ne putem scuza democratic.
Ieri, pe 3 decembrie, a plouat, în alte părți a nins, e umezeală mare. Ne dovedim prea osteniți să facem un marș pentru acești oameni, să le arătăm solidaritatea și faptul că suntem conștienți că nu facem suficient pentru ei. Poate la anul pe 3 decembrie 2024.
Cu satisfacție vă pot spune că emisiunea de dezbatere „La subiect”, de la Canal 33, e singura din România care asigură interpretare în LSR, în regim live.
Întâmplarea care urmează aș spune că nu poate fi relatată în spațiul public, deși s-a întâmplat în spațiul public. O povestesc doar ca să deranjez convingerea că suntem „toleranți”, altfel un cuvânt total nepotrivit dacă e vorba de a fi alături de o persoană în nevoie, de a susține drepturile unui grup/comunitate minoritar/ă.
În sauna umedă, pe care o frecventam până de curând, la finalul orei de înot, indicat e să folosești dușul înainte să te așezi pe lespedea aferentă. Un ins care avea tendința să facă ordine și disciplină în toată zona, a comentat: „Foarte bine! După ciorile de ieri ar trebui să folosim DTT”.
Tăcerea din partea celor prezenți poate fi interpretată fie ca lașitate, fie ca o formă de a nu provoca personajul, știind că nu e loc de izbândă. Și totuși tăcerea nu l-a descurajat: „Nu știu de ce Antonescu nu a început cu ei și apoi cu ceilalți”. A ieșit din saună și a rămas acolo singur să își deschidă porii, să transpire. Nu am nici un motiv să cred că a eliminat răul din el. Și nici să cred că e singular cazul.
