De mai bine de trei decenii vedem cum, în fiecare decembrie, presa încearcă să descifreze evenimentele din ’89, însă anul acesta un post de televiziune a derulat o adevărată campanie de reabilitare a lui Ceauşescu, mascată profesionist într-un serial dedicat clarificării momentelor Revoluţiei. Desigur, adevărul acelor zile tulburi, sîngeroase, colerice, pline de semne de întrebare trebuie adus la lumină, iar vremurile comuniste trebuie puse în coordonate realiste de acceptare şi asumare istorică, însă cui foloseşte şamponarea şi parfumarea dictatorului Ceauşescu acum, la peste trei decenii de la execuţia lui?
În 2010, un sondaj realizat de institutul IRES arăta faptul că aproape două treimi dintre români credeau că se trăia mai bine inainte de 1989 si 41% l-ar fi votat pe Nicolae Ceausescu dacă acesta ar fi putut candida la preşedinţie, 49% fiind de părere că Nicolae Ceausescu a fost un conducator bun. Tot În 2010, un sondaj realizat de Centrul pentru Studierea Opiniei si Pietei – CSOP arăta că 83% dintre respondenţi afirmau că nici ei şi nici membri ai familiei lor nu au avut de suferit de pe urma regimului comunist, iar 38% credeau că acest regimul a fost unul benefic pentru români.
În 2012, dintr-un studiu publicat de Public Affairs reieşea că 53% dintre români ar prefera revenirea la sistemul comunist, procentul fiind în creștere față de anul precedent cînd, dintr-un alt sondaj CSOP, realizat la comanda Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, rezulta faptul că 34% dintre români erau nostalgici ai vremurilor comuniste.
În 2013, un sondaj INSCOP Research arăta faptul că 44,4% dintre respondenți erau convinşi că se trăia mai bine în comunism, iar un alt sondaj din 2014, realizat tot de INSCOP, releva că un procent de 47,5% dintre români considerau că Nicolae Ceaușescu a fost un personaj pozitiv, iar 44,7% susţineau că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România.
An de an s-au realizat astfel de sondaje de opinie şi an de an aceste sondaje au oferit, cu nesemnificative variaţiuni, rezultate care arată o creştere constantă a procentului de nostalgici ai vremurilor ceauşiste. În 2022, bunăoară, potrivit unor cercetări INSCOP, 54% dintre români, conform unui sondaj realizat în mai – iunie, respectiv de 57,4%, potrivit unui al doilea sondaj din septembrie – octombrie, considerau că situaţia generală din România este mai rea decât în 1989, 48% dintre respondenţi credeau că regimul comunist a fost unul bun, 46,4% au afirmat că se trăia mai bine atunci, iar 64,3% aveau o părere pozitivă despre Nicolae Ceauşescu, cifrele arătînd o creștere față de sondajele realizate în urmă cu zece ani.
Acum, la finele anului 2023, INSCOP a revenit cu o nouă cercetare sociologică din care am aflat că 48,1 dintre respondenţi consideră că regimul comunist a fost unul bun pentru ţară, iar 46,4% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu vremurile actuale. Practic, unul din doi români crede astăzi, după 34 de ani de democraţie, că era mai bine în anii ’80.
Explicaţiile tuturor acestor procente au fost oferite în fel şi chip de către sociologi, politologi şi jurnalişti: guvernările confuze şi imature, fracturarile sociale din ce în ce mai profunde, instabilitatea măsurilor economice, minciunile din campaniile electorale, sărăcia, nesiguranţa zilei de mîine, insecuritatea personală în contextul creşterii alarmante a infracţionalităţii, justiţia şubredă, sistemul de educaţie în declin accelerat şi aşa mai departe. Toate acestea au întreţinut şi alimentat nostalgia după vremurile în care certitudinile defineau parcursul întregii vieţi a omului de rînd. Omul de rînd care nu înţelege şi nu dă doi bani pe noţiuni abstracte precum democraţia dacă aceasta nu poate fi palpată în mîncarea pusă pe masă, în hainele şi manualele copiilor, în medicamentele bunicilor, în salariul primit la locul de muncă. Pentru unul din doi români, democraţia nu a răspuns aşteptărilor, iar acest fapt ar fi trebuit pînă acum să ridice extrem de serioase semnale de alarmă dacă am fi avut o clasă politică responsabilă, guvernări responsabile, instituţii responsabile.
Dar cum nu am avut şi nu avem aşa ceva, procentul uriaş de nostalgici ai vremurilor comuniste a rămas constant la mîna sforarilor ca masă de manevră în campaniile electorale, fie articulat în partide politice cu lideri perfect controlabili, fie rămas la nivelul grupurilor de simpatizanţilor, alimentată de fiecare dată cu combustibilul populismului, naţionalismului, suveranismului şi extremismului, funcţie de vînturile intereselor de moment. O lungă perioadă de timp, segmentul nostalgicilor s-a regăsit în Partidul România Mare, acum vedem că AUR şi SOS cresc peste noapte în răcnetele patriotarde ale lui Simion şi ale Şoşoacăi, personaje apărute aproape peste noapte la alegerile trecute din tenebrele fabricilor cu epoleţi.
În acest context, un Ceauşescu prezentat ca un conducător benefic pentru România anilor comunişti dinainte de loviluţie, în ore de maximă audienţă la una dintre cele mai urmărite televiziuni de ştiri fondată de un personaj ale cărui strînse legături cu fosta Securitate şi cu actualele servicii de informaţii este binecunoscută, nu face altceva decît să alimenteze bazinul de votanţi ai AUR şi SOS, dar şi ai altor minuscule partide similare apărute ca ciupercile după ploaie în ultimii ani. Într-o societate din ce în ce mai anomică, nevoia de Tătuc cu mînă forte e resimţită consistent la nivelul cetăţenilor cu nivel de trai scăzut şi cu filtre educaţionale fragile.
De altfel, ascensiunea formaţiunilor extremiste în statele membre UE este un fapt constatat cu oarece îngrijorare în contectul alegerilor pentru Parlamentul European de anul viitor, iar în cazul României sondajele arată că AUR va fi marele căştigător, pe locul al doilea şi la distanţă mică după PSD.
Dar oare doar despre mize electorale vorbim atunci cînd privim spre acea parte a presei care invită constant în studiouri liderii celor două formaţiuni menţionate sau spre acea parte a presei care pictează în roz un regim dictatorial de tristă amintire? Sau poate este ceva mai mult, bunăoară un adevărat proces de manipulare prin care românii să accepte fără frisoane un viitor regim autoritar menit a controla populaţia în contextul unei iminente crize economice şi a unei posibile extinderi a conflictelor din Ucraina şi Gaza?
Aveam 20 de ani la Revoluţie. Deşi acum trăiesc mai bine ca înainte de ’89, deşi am convingerea că intrarea României în UE a adus multiple beneficii ţării, mă număr printre nostalgicii despre care scriu acum şi printre ultimii visători comunişti, din simplul fapt că uriaşele inechităţi şi nedreptăţi care ne copleşesc în prezent azi mă revoltă. Cu toate acestea, perspectiva unui regim în care statul te aliniază în poziţie de drepţi pentru a-ţi împărţi mîncarea şi dreptatea cu sufertaşul mărturisesc că mă tulbură. Şi cine îşi imaginează că astfel de vremuri nu mai pot veni în ţara asta, ar fi bine să privească atent în istorie.
