Iar au trecut anii şi iar suntem mânaţi de datoria civică, de frustrări, de frică, de speranţe, de naivităţi, de iluzii, de ură sau naiba mai ştie de ce, spre secţiile de votare. Acolo, aşteptăm răbdători ca oameni plictisiţi/obosiți să ne găsească în liste, luăm bucăţica de lemn cu cap de cauciuc, răsfoim mult prea stufoasele buletine şi uzităm neceremonios de dreptul nostru de a ştampila un singur dreptunghi. Sau mai multe. Sau niciunul. Apoi, facem efortul de a împături hârtiile şi de a le introduce în urnă. După atâta bătaie de cap, plecăm acasă cu sentimentul ambiguităţii utilităţii şi valorii gestului nostru.
De când suntem mici ni se spune că nu ne alegem părinţii. Treptat descoperim că nici bunicii nu îi alegem. Nici unchii, nici verişorii. Ba chiar nici vecinii nu ni-i prea putem alege, dacă nu suntem bogați. Colegii de clasă care-ţi pun piedică şi, mai târziu, râd de tine prin colţuri că nu fumezi, sunt cadoul şcolii pentru tine, la înscriere. Pe profesorii aceia blazaţi nu-i poţi înlocui cu omologii lor interesaţi de ceea ce au de făcut. Te duci la magazin şi constaţi cu stupoare că nici pe vânzătoarea care să fie drăguţă cu tine nu ţi-o poţi alege. Mergi la un film şi îţi doreşti cu disperare să-ţi poţi alege pe cineva în scaunul de alături care să nu comenteze sau să hârâie vulgar tot timpul, sau să nu soarbă cu zgomot din paharul supradimensionat! Deschizi televizorul şi ţi-ai dori să poţi vota filmul favorit sau măcar să poţi decide ce prezentator să-ţi spună ştirile în seara aceasta.
În fiecare dimineaţă pleci spre serviciu, dorindu-ţi să-ţi poţi alege un alt şef, eventual mai inteligent, mai responsabil sau nu. Ai vrea să-ţi alegi şi colega de birou cu care să vorbeşti despre ultimele bârfe despre nu știu ce influențăriță care-și pune picioarele pe balustrada balconului de la teatru sau pe care, după caz, s-o inviţi în oraş. Ce-ai mai vrea să-ţi alegi? Copiii care să te facă mândru, oameni care să-ţi zâmbească pe stradă, tineri care să citească o carte, funcţionari care să dea jos hârtia cu „vin imediat“, rude din Italia care să mai ştie să vorbească româneşte, o soţie care să te facă fericit şi căreia să-i poţi oferi fericirea, un program de calculator care să nu se blocheze exact când scrii acest editorial, un smartphone de fiţe, o stradă fără gropi…
Câte lucruri ţi-ai dori să alegi şi cât de rare sunt ocaziile! Şi asta pentru că, pe lângă talentul strict uman de a face cele mai proaste opțiuni în cele mai importante momente, constaţi că alţii ţi-au luat-o înainte şi au cam decis pentru tine. Şi ba n-ai bani, ba n-ai oameni, ba n-ai curaj, ba n-ai chef… Şi uite aşa te trezeşti trăind resemnat o viaţă care nu-i a ta, condus de personaje care nu te reprezintă, lamentându-te fatalist de nedreptăţile universului. Până la urmă ajungi să te-ntrebi la ce bun efortul de a alege? Ce folos are, în fond, chinul de a gândi, de a face un raţionament, o judecată de valoare şi de a lua o decizie? Lăsată singură, orice viaţă, chiar mediocră, îşi găseşte un anumit echilibru. Chiar dacă e temporar.
