Să privim astăzi spre ceea ce este considerat a fi pictura de factură legionară a artei românești. Este un subiect destul de delicat, iar complexitatea lui nu va putea fi epuizată aici. Însă, ceea ce este cel mai important este să ne amintim. Să nu uităm. Să ne vedem în oglindă cât mai aproape de adevăr și de realitate.
Sfârșitul anilor 1930 a adus în arta românească stabilizarea anumitor tendințe care erau latente în creația noastră: revigorarea și aplicarea în arta a unui spirit postbizantin, tradus deseori și prin neoromânesc, precum și stabilizarea în arta locală a unui spirit creator de influență impresionistă, dar mult evoluat, trecut prin școala de gândire cezanniana și a atelierului lui Andre Lhote. În acest context, de profundă căutare de sine, școala de artă românească, oferă câteva răspunsuri plastice prin diverse grupări cultural artististice.
Această manifestare a grupărilor artistice apare în spațiul nostru drept un răspuns sau, mai clar spus, drept o tendință reactivă, de aici și aura ei de „revoluție”, pe care capătă înființarea oricărei grupări plastici. Prima, și cea mai cunoscută, astfel de grupare plastică de reînnoire a artei a fost Societatea ”Ileana” de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Membrii grupării clamau drept principii fondatoare „spiritul înnoitor” adus artei românești (revoluția), dorința de a conserva monumentele și arta plastică românească (conservarea memoriei) și principiul întrajutorării membrilor breslei cu spații locative și pentru ateliere de creație (deziderat social). Mișcarea i-a avut drept membrii fondatori pe pictorii Ștefan Luchian, Nicolae Vermont și Constantin Artachino.
Preluând în spirit ideile și evoluând în dorințe, la mai bine de 30 de ani distanță, societatea artistică se îmbogățește cu gruparea „Luchian” care se înființează în 1938 și care, revendică de la acest nume de patron spiritual și artistic, dorința de reînnoire plastică, dar și constanța în anumite idei. Gruparea este formată inițial din pictorii Geo Zlotescu, Valentin Hoeflich, Gheorghe Vânătoru și Alexandru Bassarab și sculptorii Dumitru Anastase și Cristea Grossu.
A doua mare expoziție a grupului a avut loc la sala Dalles în 1940 și a fost sub egida „Muncă legionară”. Aici cei patru au expus atât portrete ale șefilor de cuib sau importanților membrii ai Legiunii, precum și picturi de mari dimensiuni, de impirație neobizantină, ale sfinților protectori. Expoziția a fost vizitată chiar de Horia Sima, iar fiecare dintre pictorii grupării, destul de necunoscuți până la acel moment artei românești au fost clamați drept pictori de renume și au fost premiați ca atare.
Geo Zlotescu (1906-1983) este unul dintre cei mai proeminenți ucenici a lui Andre Lhote din spațiul românesc, cu studii la Paris. El are acest vârf de carieră în perioada anilor 1940, expune individual, cât și împreună cu grupul „Luchian” și este total dezavuat ulterior de regimul comunist. Numele și opera lui fiind total scoase din istoria artei românești, primind apelativul de „pictor legionar”. Însă, dacă ar fi să analizăm astăzi opera lui, cât se poate de echilibrat.
George Zlotescu are o pictură, dar mai ales un desen, foarte bun, era un artist foarte în ton cu arta epocii sale, însușindu-și atât lecția impresionismului filtrată de Lhote, precum și arta compoziției de la Cezanne, precum și măiestria artistică, ceea ce numim meșteșugul artei. El realizând diverse decorurile de teatru pentru piesa „Icarii de pe Argeș” – piesă cu un subiect de inspirație folclorică ce s-a pus în scenă în 1940.
Valentin Hoeflich (1910-1955) studiază la București cu Șirato și Tonitza, însă are șansă de a petrece mult timp în colecții publice sau private și își cultivă foarte mult ochiul și mâna artistică. Asemeni lui Zlotescu și numele său este etichetat și cade în desuetudine. Reapare după anii 1990 grație eforturilor Ruxandrei Garofeanu și câștigă o oarecare cotă pe piața de arta postdecembristă. Arta sa este una destul de împăstată, care urmează modele compoziționale clasice, dar are un foarte bun ochi pentru culoare.
Gheorghe Vânătoru (1908-1983) s-a educat și el în preajma lui Șirato și Tonitza, însă cei care au avut cea mai mare influență asupra operei lui au fost Gheorghe Petrașcu și Alexandru Ciucurencu. Vânătoru va crea o artă împăstată à la Petrașcu, dar în culori contrastante, care par că se taie unele pe altele à la Ciucurencu. Și numele lui a fost etichetat drept pictor cu viziuni de dreapta și nu a fost aproape deloc promovat în perioada comunistă. Meritul cel mai mare al rămânerii lui în istoria artei românești, îl are discipolul său în artă Vasile Parizescu, fost cadru militar, pictor și important colecționar român.
Alexandru Bassarab (1907-1941) pictor și gravor cu studii în România, Alexandru Bassarab a fost cu adevărat legionar fiind șef de cuib chiar. El a aderat la mișcare în 1932 și a promovat ideile și credințele ei, fapt care i-a adus și moartea, el fiind asasinat în timpul războiului de bolșevici în Basarabia. Arta sa, destul de restrânsă numeric, a fost una de inspirație religioasă sau folclorică, dar și cu interesante incursiuni meșteșugești, fiind un bun gravor în lemn, mai ales.
Este destul de greu de spus astăzi dacă episodul expoziției din 1940 a arătat adevăratele credințe ale acestor artiștilor ( cu excepția lui Bassarab, unde este foarte clar) sau a fost doar un accident în opera lor. Însă, a fost un episod care i-a costat totul. Este greu de cântărit o judecată cât mai aproape de adevăr la atâția ani distanță, însă este just să primească un loc în memoria artei românești pentru că și ei au luat parte la formarea ei.
