România e în criză. Dar nu din aia de nervi sau de bani — de bun-simț. De rușine. De asumare.
În timp ce țara geme sub deficitul bugetar și Bruxelles-ul ne dă palme peste obrazul fiscal, în buricul sistemului bugetar, se urlă. Cine urlă? ANAF, Ministerul Finanțelor, Palatul Victoria, CNAS. Angajați ai statului român care, culmea, sunt supărați că li se taie sporul de condiții vătămătoare. Nu salariul, nu drepturile salariale de bază. Ci sporul. Ăla pe care mulți îl iau pentru… stat pe scaun.
La ANAF, zice-se, condițiile sunt grele. De aceea nu se pot colecta veniturile? Că nu-s destule purificatoare de aer în birou? Că radiațiile monitorului mușcă din randamentul fiscal? Dacă se strângea tot ce trebuia din taxe și impozite, probabil n-ar fi fost nevoie de tăieri. Dar când tu nu-ți faci treaba și te mai și revolți că-ți taie statul pomana… e deja tupeu instituționalizat.
La Ministerul Finanțelor, unde s-a clădit bugetul 2025 cu creionul tremurat și promisiuni în aer, se protestează la fel. Tot pentru sporuri. Nu pentru reforme. Nu pentru eficiență. Pentru bani în plus. Asta după ce în ultimii 2 ani, salariile bugetarilor din instituții centrale au crescut cu peste 30%.
Iar la Palatul Victoria s-a trecut de la ridicol la grotesc. Angajații se plâng că pe clădire e montată o antenă de telecomunicații și că, din cauza ei, se simt… vătămați. Nu e o glumă. Ăsta e nivelul la care funcționează drama bugetarului român.
Și CNAS-ul plânge. Nu pentru că oamenii nu-și pot accesa dosarele medicale. Nu pentru că spitalele sunt subfinanțate. Ci pentru că pierd sporul de praf. Arhivele sunt prăfuite, zic ei. Dar și cei care nu pun piciorul în arhive se simt, chipurile, afectați.
E momentul să spunem clar: NU, statul nu mai poate hrăni această cultură a imposturii salariale. Nu, nu e normal ca un funcționar public să câștige mai mult decât un medic de gardă. Nu, nu poți să fii plătit regește pentru prezență, nu pentru performanță.
Ilie Bolojan a fost printre puținii care au avut curajul să spună stop. Când a tăiat în carne vie în Bihor și Oradea, s-a urlat la fel. Dar rezultatele au fost clare: instituții eficiente, bani economisiți, respect pentru banul public. Bolojan nu s-a speriat de sindicatele care plâng pe holuri. N-a ezitat când a venit momentul să pună bisturiul pe un sistem bolnav.
Austeritatea reală nu înseamnă să-i iei banii bunicii care trăiește din 1.400 de lei. Ci să oprești drenajul acestor sporuri nesimțite, vărsate lună de lună către angajați de stat care uneori nici măcar nu vin la muncă. Sau vin, dar doar ca să bea cafea și să se plângă de „radiațiile” xeroxului.
Guvernul are șansa să continue ce a început: plafonări, tăieri, echitate. Dacă nu acum, atunci când? Când nu vom mai putea plăti nici pensiile celor care chiar le merită?
