Toate vacanţele şcolare, cu excepţia celor de vară, le-am petrecut în copilărie la Satu Mare, la rude, de fiecare dată mergînd acolo cu trenul. 13 ore cu acceleratul de noapte sau 12 ore cu rapidul în timpul zilei, întîrzierile la sosire nefiind mai mari de jumătate de oră. Condiţiile de călătorie erau decente şi oamenii sociabili, aşa încît timpul trecea iute şi drumul era o plăcere.
După ’89 am ales drumul prin ţară cu autoturismul, mergînd cu trenul cred că de maximum trei ori în aceste ultime trei decenii.
A patra oară a fost zilele trecute cînd, într-un moment de rătăcire neghioabă şi sub influenţa ştirilor apocaliptice care vorbeau despre blocajele de pe Valea Oltului, am zis să retrăiesc momentele faine din copilărie într-un legănat comod în vagonul de dormit pînă la Satu Mare.
Zis şi făcut. Mi-am cumpărat bilete la compartiment single în unicul tren care mai merge direct acolo, un InterRegio Night, am ajuns în minunata Gară de Nord sufocată de jeg, urină şi hoţi de buzunare şi am aşteptat cuminte ca trenul să fie tras la linie. Ora 21.03 ora plecării.
Dacă există iad, nu mi-e frică. Am experienţa din cazanele CFR.
A sosit trenul, am urcat în vagon şi m-am zvîrlit fericită în compartiment, fremătînd de nerăbdare ca o puştoaică la prima ei întîlnire amoroasă. Două minute m-a ţinut entuziasmul, fiindcă din al treilea am început să văd pe ce am dat 368 de lei cu reducere de pensionar de la 438 lei.
Cearceafurile gri arătau de parcă se tăvăliseră în ele căţeii de pripas care-şi fac veacul prin depouri. Mocheta jumulită şi desprinsă pe margini o fi fost măturată vreodată în urmă cu un deceniu, dar de spălat precis n-a fost niciodată. N-am găsit centimetru de fier să nu fie ruginit, cu excepţia a două şuruboaie noi, la geam, înfiletate doar parţial, ca să te-nvineţeşti în ele dacă te apropii prea mult. Probabil puse acolo că-s mai ieftine ca tăbliţele de avertizare de odinioară. Iar dacă aş fi făcut greşeala să mă sprijin de pereţii de lemn ai cabinei, crăpaţi pe alocuri, precis m-aş fi prăvălit în compartimentul vecin.
Scot resemnată tableta să-mi alin dezamăgirea cu un film, în aşteptarea plecării trenului. Dar în compartiment căldură mare, monşer, aşa că dau să crăcănez ceva mai mult gemuleţul soios şi îngust aflat deasupra geamului mare şi fix. Apuc delicat manivela aflată sub geam, dau s-o-nvîrt şi, ups!, rămîn cu ea în mînă. O potrivesc la loc în gaură, să reiau operaţiunea. Doar că, ce să vezi, delicatul ăla nu era suficient. Apăs mai zdravăn, nimic. Prind hotărîtă manivela cu ambele mîini s-o rotesc, nimic. Da’ nu mă las, eu sau ea! Mă urc pe pat, apăs furioasă, cu toată greutatea kilelor mele şi victorie, gemuleţul începe să mişte. Obţin în final o palmă de spaţiu prin care să se strecoare olecuţă de aer.
Revin la film, sperînd că cele peste 40 de grade din compartiment s-or mai reduce. Nu mă mai obosesc să mai întreb de ce nu există aer condiţionat în acest tren.
Deloc, pe loc, încet, încetişor.
Ora 21.03, trenul nu pleacă. Ora 21.30, trenul nu pleacă. În difuzoarele gării se anunţă o întîrziere de 30 de minute.
Ora 22.00, trenul tot pe loc şi în întuneric beznă, fiindcă a fost oprit curentul să nu consume, cică, bateria. Călătorii, transpiraţi fleaşcă şi ofticaţi, coboară pe peron unul cîte unul, întrebînd conductoarea ce se întîmplă. Nici ea nu ştie. Nimeni nu ştie. În difuzoare, vocea incoloră anunţă 60 de minte întîrziere.
Ora 23.00, trenul nemişcat, difuzoarele scuipă întîrziere de 120 de minute. Între timp, din gură în gură circulă informaţia că nu ştiu ce incendiu de vegetaţie a blocat plecările din gară. Goagălesc pe net, nimic, doar o ştire despre un incendiu la un apartament din apropiere. În compartiment temperatura a crescut la cote insuportabile. Dacă mi-aş stoarce acum bluza şi pantalonii, ar ieşi de vreo două găleţi.
Ora 23.10, trenul, în continuare cu luminile stinse, porneşte uşurel la drum. Doar vreo doi kilometri, după care opreşte iarăşi, undeva în no men’s land. Ca-ntr-un film horror de mîna a şaptea cu scenarist senil şi regizor alcoolic.
Aproape de ora 24.00 trenul în sfîrşit o ia din loc, luminile se aprind, cabina începe să se răcorească, tîgîdîm-tîgîdîm-tîgîdîm. 170 de minute întîrziere care nu au mai fost recuperate pînă la Satu Mare.
Drumul a fost pe măsură. Pîrţîiturile, şuierăturile, chiorăielile, huruiturile combinate cu zgîlţielile, tremurăturile şi pendulaţiile m-au umplut de milă pentru bietul vagon pe care îl simţeam cum suferă, la un pas de a se zdrumica, abia ţinîndu-se pe şinele îmbătrînite. De somn nici vorbă, la un concert de heavy metal e mai multă linişte.
Cît despre cele două toaletele din capetele vagonului, sinistroşenia acestora e dincolo de orice fel de posibilă descriere în cuvinte decente.
Pijama nouă pentru un bolnav în fază terminală.
CFR Călători, da. O companie de stat îngropată în datorii, supravieţuind din ajutoare de stat, sabotată ani la rînd din interior şi la un pas de faliment. Conform Hotărîrii Guvernului privind bugetul CFR Călători de venituri şi cheltuieli pentru 2024, pierderile estimate pentru acest an sînt în creştere cu 464% faţă de anul trecut. În mare parte, aceste pierderi sînt rezultatul creşterii cheltuielilor salariale şi reducerii compensaţiilor primite de la bugetul de stat. Toate acestea în condiţiile în care trenurile sînt totuşi arhipline, iar biletele sînt cu mult, mult mai scumpe decît ar trebui să fie pentru condiţiile de transport călători oferite, veniturile din exploatare reprezentînd peste 99,98%. Pierderi uriaşe, deşi compania a avut mereu suficienţi bani pentru a achiziţiona prin firme de casă servicii exorbitante de tot soiul, inclusiv de spălat lenjerii, servicii ale căror rezultate nu se văd nicăieri.
În urmă cu doi ani, jurnalista Claudia Marcu de la Naţional scria: “De la apariția companiilor private de transport feroviar de călători, CFR a fost împins, pas cu pas, spre faliment. Toate măsurile care s-au luat au fost, în mod flagrant, împotriva intereselor companiei de stat. Compensația care se dă pentru a acoperi costurile reale, dat fiind că transportul feroviar este considerat un transport social, cu un preț al biletelor la un nivel suportabil pentru populație, în loc să fie folosită pentru înnoirea parcului de vagoane și locomotive, a fost împărțită cu privații. Împărțirea a constat în alocarea unor compensații tot mai mici pentru CFR Călători și tot mai mari pentru privații ”ventuzați” la bugetul statului.”
Rodrigo Maxim, președintele Federației Sindicatelor Transportatorilor Feroviari din România (FSTFR), declara atunci: ”Au fost ani cînd privații realizau un venit de 3 lei pe km și primeau aceeași compensație ca CFR Călători, care realiza 19,2 lei /km, și statul dădea aceeași compensație, de 29 de lei pe tren km. Privații au ieșit de pe rutele nerentabile și CFR Călători a fost obligat să intre pe aceste rute, dar și în aceste condiții CFR avea un venit mai mare ca cei din privat, adică transporta mai mulți pasageri. CFR Călători, deși are acționar unic statul român, a lucrat pe caiet cu statul român. Companiei nu i s-au plătit compensațiile reale niciodată. Dacă ne uităm la ultimii 10 ani, CFR Călători a avut aceeași compensație în fiecare an, în condițiile în care toate prețurile au crescut. Mai mult, anul acesta (2022 n.n.), cînd prețurile la energie electrică și la combustibili au explodat, compensația pentru CFR este chiar mai mică decît anul trecut.” În 2024, compensaţiile au scăzut cu aproape 30% faţă de anul trecut.
În privinţa statului, nici n-are sens să mai întreb ce face Autoritatea pentru Reformă Feroviară, în afară de a toca bani sume bugetare consistente. Implementarea unei reformei în sectorul feroviar, conform Master Planului General de Transport, e doar o altă gogoriţă aşternută pe hîrtie, să pară că funcţionarii guvernului fac şi ei ceva.
Totuşi, la începutul acestui an CFR Călători a anunţat că a semnat un contract de finanțare cu bani din PNRR privind “modernizarea a 55 de locomotive electrice destinate remorcării trenurilor de călători, conversia a 20 locomotive diesel hidraulice de manevră în locomotive electrice cu acumulatori și modernizarea a 139 vagoane de călători”. Cît anume din banii europeni vor ajunge la destinaţie şi cît în buzunarele unor băieţi deştepţi, vom vedea. Oricum, povestea asta sună ca şi cum ai da unui bolnav în fază terminală o pijama nouă şi un scaun cu rotile mai confortabil. Cîtă vreme trenurile circulă cu uriaşe restricţii de viteză din cauza infrastructurii vechi, cîtă vreme personalul e prost plătit şi în egală măsură nepregătit, cîtă vreme compania este căpuşată la refuz cu oameni de partid, cîtă vreme o suită de multe alte probleme sistemice, semnalate de presă repetat de-a lungul timpului, afectează transportul de călători, este greu de crezut că staţia finală pentru CFR Călători va fi alta decît falimentul.
Mda. Deocamdată singurul lucru la care mă mai pot gîndi este acela că mi-am luat bilet dus-întors şi trebuie să mă întorc la Bucureşti. Cu acelaşi tren.
