Nu am cu cine vota, este propoziția pe care am auzit-o mult mai des decât în oricare alţi ani electorali. Sunt și dintre cei foarte siguri pe opțiunile lor. Se încadrează în baza de vot permanentă care merge cu același partid indiferent de omul propus, indiferent de rezultate, programe și alte aspecte. Unii iau partidul sau candidatul atât de personal încât orice discuție pe această temă se transformă în sentințe definitive. Și, dacă cumva susținătorul-votant face parte și din activul de partid, poți să uiți de orice gândire auto-critică. Din experiență profesională, am constatat că primul pas spre dezastru e această dispariție a criticii interne și înlocuirea cu un elogios pupat în dos.
Cei care spun că nu au cu cine vota sunt determinați să renunțe la primul tur al prezidențialelor. „Niciodată nu fost o ofertă așa săracă”, se aude din fundal. Poate un tur doi, cu variante catastrofice, să îi determine să iasă din case, cum ar fi Ciolacu-Simion, amintind de Iliescu-Vadim, când până și Doina Cornea a votat pentru „răul mai mic” din acea combinație.
Oferta electorală pare că are aceleași hibe și, unde nu sunt aceleași, apar unele noi la fel de îngrijorătoare. Drept urmare, mai mult ca niciodată zici că sunt făcuți de aceeași mumă și hrăniți la aceeași țâță. Mulți dintre ei au originea în cele două partide care s-au succedat, când separat, când împreună, la guvernare, PSD și PNL, majoritatea au avut funcții importante în stat (miniștri, prim-miniștri, deputați sau senatori, șefi ai celor două Camere), așadar ocazia să determine schimbări, reforme, iar acum să poți analiza seriozitatea, responsabilitatea într-o funcție publică, să faci anamneza funcției, care poate să aducă necesare clarificări și asupra caracterului. Da, caracterul e o problemă serioasă, chiar mai serioasă decât a nu avea multe diplome de aici sau de dincolo. Am cunoscut mulți, suficient de mulți ca să ajung la concluzia că fac infinit mai mult rău în funcționarea instituțiilor, a statului, personaje cu un caracter „urât”, decât cele cu competențe mai șubrede. Cele mai hâde persoane pe care le-am întâlnit în politică sunt acei ambițioși/ambițioase de carieră care sunt dispuși/se la orice, absolut orice – nu există niciun prag în sensul ăsta – ca să populeze și polueze instituțiile, de la Parlament la ministere, consilii de administrație, tot ce deține statul despre care vorbim că e căpușat. Culmea e că și aceștia remarcă fenomenul căpușării, dar evident nu de către ei. Am putea face o consistentă listă cu cei care ocupă de zeci de ani locuri fruntașe nelăsând nimic consistent în urmă, doar această pregnantă dâră: propria voință de a fi demnitar. E genul care nu refuză nicio numire, de la economic la sport, cultură, un plimbat între ministere diverse și diferite. S-au creat funcții care nu cer nici o competență profesională, doar personale. La fel de hâzi sunt și șefii lor, cei care nu resping această impostură, această grețoasă defilare în fața podiumului, indiferent cine e pe el. Poți să treci de la Orban la Câțu, la Nicu și Marcel exact cu aceeași euforie și credință fermă: m-am născut norocos/oasă. Trăiască Bolojan!
Situația academică a candidaților e tulbure. Diplome lipsă, școli făcute mai târziu, la maturitate, și atunci doar pentru că e nevoie de o diplomă – e bine să ne instruim toată viața, dar pe bune – la universități care au onorat procesul național de căpușare. Unde nu sunt mari minusuri în școlile primare și superioare, sunt acuzații de plagiat, secțiunea doctorate. Apărarea nu e prea solidă așa că rămâne impresia puternică de necurat.
Viețile personale sunt care mai de care pline de povârnișuri. Unele aspecte sunt îngroșate în campanie. Cei care nu joacă în liga mare sunt ocrotiți de soartă, deși au parte de propriile năzbâtii. Nu mai e loc și pentru ei, data viitoare dacă mai revin cu chef de a candida. Sigur, nu e frumos să te uiți pe gaura cheii, nu e frumos să îți bagi nasul în familia altuia. Doar că aici e vorba să alegi persoane în poziții-cheie în stat, iar elementele de viață privată au relevanța lor publică. Ceea ce le complică existența sunt propriile minciuni, falsele imagini. Ba că ești devotat familiei de bază, ba că respecți morala creștină – să nu minți, să nu furi, să nu preacurvești – și ce a mai rămas din canoanele creștine. Apoi, zicala, spune-mi cu cine te însoțești, ca să îți spun cine esti, creează breaking news după breaking news. E greu să fii fără de păcat, mai ales când optezi să locuiești în partea mundană a vieții. Și atunci, de ce te-ai strădui să te arăți „nufăr” când nici măcar noi, care judecăm electoral, nu suntem? Și uite de aia ești sancționat. Că vrei să te dai mare cu ce nu ești. Într-un limbaj foarte simplu, agreat de maidan: ne crezi fraieri, fraierule!
Noii intrați în cursă care își fac titlu de glorie că nu aparțin păcătoaselor partide vechi par să fie dezinteresați de ceea ce înseamnă a fi Președinte de țară. O să pună umărul la treabă consilierii, nu e necesar să piardă candidatul vremea, să își zdruncine capul delicat cu informații despre cum funcționează instituțiile unde vor reprezenta țara. La o adică, se pot califica la locul de muncă. Dacă poate premierul să ia meditații la economie în timp ce ia decizii economice, de ce să nu poată un viitor Președinte să dea mâna cu un omolog și să îl întrebe candid, dar cu interes, în limba română (ar fi cazul și omologii să învețe româna că doar suntem țară UE): “Cum vă numiți? De unde veniți? Cum e vremea în țara dumneavoastră?”…
