Au românii un obicei. Bine, poate îl au și alții, dar n-am trăit destul printre ei ca să știu. De câte ori moare cineva „mare”, adică, cel mai adesea, cunoscut, spațiul public mioritic se umple de adevărate elogii pline de emoții, de ai senzația că fiecare din cei care suferă acum știa pe dinafară toate cântecele, citise toate cărțile, văzuse toate filmele celui dispărut. Mai mult, aproape fiecare descoperă și mărturisește lumii întregi, dornice să afle, că a avut o relație „personală” cu cel plecat, chiar dacă nu reală, dar care, sigur, sigur, i-a inspirat viața, dacă nu cumva i-a schimbat-o complet la un moment dat. Iar dacă cel/cea care „ne-a părăsit”, deși nu avea idee de existența noastră, a mai fost și cosanguinar, totul capătă dimensiuni paroxistice.
Avem un talent deosebit de a ridica statui postmortem. Și, în general, unidimensionale, cu fața „cea bună” mereu spre public. Iar orice tentativă de a găsi nuanțe în aura devenită brusc orbitoare, orice încercare de a distinge între realitate și imagine, între simbol și concret, între idealizarea inerentă umanului a ființelor/lucrurilor care ne plac și evaluarea echilibrată a amestecului de calități și defecte, de lumini și umbre, de divin și mundan din orice om se soldează cu un tsunami de furie, deseori purtător de multă mizerie ascunsă în sufletele îndurerate, prăvălit asupra celui care împietează memoria idolului lor. Nu știu dacă și alte popoare au vreo variantă a zicalei „despre morți, numai de bine”, dar sigur la noi asta înseamnă să nu pui la îndoială mai mult ca perfecțiunea celui ridicat deja pe soclu.
Așa s-a-ntâmplat și în cazul lui Alain Delon, unul dintre greii cinematografiei franceze din a doua jumătate a secolului trecut. Un actor pe care mai toți trăitorii în comunismul ceaușist îl cunoșteau, pentru că filmele cu el erau printre singurele producții occidentale care aveau loc în spațiul public, printre peliculele autohtone, indiene sau sovietice. Un bărbat cu o frumusețe neobișnuită, dar care avea un aer masculin, poate datorită melancoliei pe care o emana, poate grație rolurilor de bad-but-no-so-bad boy cu furtuni interioare, dar cu suflet pe măsura chipului, puternic, fără a fi rudimentar. Toate acestea l-au transformat într-un fel de întruchipare a partenerului pe care toate domnișoarele și l-ar fi dorit la braț într-o alee întunecată, și a modelului la care aspirau tinerii dornici de a câștiga simpatia și admirația duduilor sus pomenite. Am mărturisit că, neavând atunci prea mulți termeni de comparație, nu știam dacă Alain Delon era un actor bun. Frumos credeam și eu că e. Unele filme mi-au plăcut, deși nici acolo nu prea aveam cu ce să fac paralele. Acum privind retrospectiv, știu mulți actori pe care eu, ca simplu spectator, îi consider mult mai buni, mai versatili și mai profunzi, dar care, văduviți de un chip frumos, n-au trezit emoțiile pe care Rocco le-a născut în milioane de inimi. Prin urmare, nici n-au avut succesul lui. Și nici măcar nu s-au apropiat de statutul de vedetă mondială. O doamnă actriță care, pe vremea mea, era privită ca o mare speranță, a fost extrem de ultragiată. Cum să pun la îndoială eu, un neica nimeni, talentul colosal al celui de care, după propriile-i spuse, fuseseră îndrăgostite mama, ea însăși și toate mătușile? Ceea ce, evident, nici n-am făcut, dar știu că atunci când judeci cu inima, rațiunea ia o pauză.
Moartea lui și mărturisirile publice ale fanilor m-au făcut să mă gândesc încă o dată cum deseori e confundat omul, despre care știm prea puține, cu rolurile pe care le-a jucat. Deși ele sunt, mai degrabă, plăsmuirea scenaristului, rareori având ceva în comun cu cel care le întrupa pe ecran. Cu toate astea, spectatorii nu doar că au considerat personajele ca fiind creația actorului, dar l-au identificat cu ele, atribuindu-i lui toate lucrurile frumoase pe care acestea le-au născut în ei. Toate visurile, toate speranțele, toate încurajările, toate sensurile, toate identificările, toate modelele cu care sufletul „consumatorului” unui act artistic rezonează. Alain Delon, omul care a murit acum, nu e nici Rocco, nici Avranches, nici Tancredi, nici Costello. Cu toate acestea, acum, pe aceștia îi plâng oamenii din întreaga lume, pentru că ei sunt cei pe care i-au „cunoscut”. Cu ei au empatizat, lor le-au ținut pumnii să-i bată pe băieții răi sau să se aleagă cu fata, pe ei și i-au dorit aproape, soț, ginere, tată. De aceea mi se pare cu atât mai deplasat omagiul adus actorului, că era un „bărbat adevărat, cum azi nu se mai fabrică”. Că ar fi întruchipat chintesența masculului creat de Dumnezeu, atât de diferit de epigonii de azi. Realitatea e că foarte puțini știu cum era Delon în intimitate. Prin urmare, monumentul funerar ridicat azi lui n-are încrustat decât chipul acestuia. Simbolul aparține, însă, zecilor de roluri mai mult sau mai puțin bine scrise de oameni ale căror nume vor rămâne pe veci necunoscute adoratorilor francezului. În paranteză fiind spus, un „bărbat adevărat” nu-și înșeală soția sau iubita. Și-și asumă paternitatea copiilor născuți în afara căsătoriei. Și sigur-sigur, nu va cere niciodată ca, la moartea lui, să-i fie eutanasiat câinele, pentru a putea fi îngropați împreună.
Da, nu se mai „fac” „bărbați adevărați” ca pe vremuri. Cei de acum zboară, distrug și recompun universuri, trag cu raze laser din ochi sau cu ciocanul din mână și scot lame de adamantium dintre degete. Domesticesc dinozauri sau mașini. Și, în general, sunt cam la fel de reali precum „bărbații adevărați” din vremea peliculei de celuloid.
