Armata obligatorie poate fi considerată una dintre spaimele mamelor de băieți. Nu am niciun sondaj de citat, dar pe agenda discuțiilor din ultimele două săptămâni, cu alte mame din categoria mai sus pomenită, au fost „listele cu cei apți între 18-35 de ani”. Listele ar fi făcute de medicii de familie la solicitarea Ministerului Apărării.
M-am panicat puțin spre deloc, cât să nu par insensibilă sau fără empatie – acest cuvânt care concurează expresia „cu drag”. Ieri, 22 iulie, a apărut și un fel de clarificare. Liste se fac uzual, dar nu cu scopul care înfioară. Adresa trimisă de Serviciul Asistenţă Medicală şi Programe de Sănătate al Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti către medicii de familie din Capitală este o procedură de rutină şi nu ar avea nicio legătură cu aşa-zise „dovezi” privind reintroducerea stagiului militar obligatoriu sau pentru moblizarea rezerviștilor, precizează MApN printr-un comunicat.
Pe de altă parte, în ultimele zile au apărut nu puține voci, citate de surse media credibile, care avertizează că Europa ar putea recurge la armata obligatorie pe fondul creșterii amenințării unui război cu Rusia. Tema e pe masa decidenților de peste tot, indiferent dacă recunosc public sau nu. În România, ideea nu e deloc plăcută. Două sondaje de la începutul anului, Avangarde și IRES, arată că peste 50 la sută din populație nu e de acord cu introducerea armatei obligatorii, iar procentul crește la peste 70 când sunt întrebați tinerii vizați, respectiv cei între 18-35 de ani.
Am prins acea instruire militară în timpul facultății. Doi ani, căci după 1990 s-a renunțat la ceva perfect inutil pentru cele mai multe dintre noi. Nu știu dacă vreo fată și-a descoperit veleități în domeniu în urma acelor instruiri. O dată pe săptămână, mergeam îmbrăcate în uniforma pe care o purtam stângaci și cu dificultate (chiar era grea) în Panduri, unde făceam ceva teorie și încercam să învățam să dezasamblăm și să reasamblăm armele (mereu rămâneau niște piese în plus), iar vara două săptămâni de convocare, petrecute prin poligoane, ca să învățăm să țintim eventualul inamic, la acele timpuri nicidecum rus, adică sovietic. Cu siguranță, cele care erau „făcute” pentru armată alegeau voluntar. Apoi, poveștile fratelui meu, ale băieților din Grozăvești despre armata făcută la TR, (se considerau norocoși), în general relatări asemănătoare întâmplărilor de groază, dar odată cu trecerea timpului se transformau în episoade de „râsu-plânsu”.
Niciodată nu lipsea „căprarul” sau sergentul care îi umilea. Armata părea locul unde ești instruit să suporți umilința, unde ți se călea „caracterul” de a suporta un prost mai mare decât tine, dar cu grade. După atâția zeci de ani, tot îmi amintesc poveștile băieților care deveneau uneori plictisitoare prin redundanță. Impresia însă s-a păstrat.
De ce mi-aș dori ca băiatul meu sau al oricui să facă această instrucție? Apoi, în contextul Rusia vs. Ucraina, chiar nu înțeleg la ce ar ajuta un tânăr care nu doar că nu se pricepe să tragă cu arma, dar s-ar putea chiar să nu își dorească să o facă. Cât de util ar fi el prin tranșee? Mie îmi place să salvez vieți, dar hemofobia m-a făcut inaptă pentru o carieră în domeniu. Una e ce vrei, alta e ce poți, dar când nici nu poți, nici nu vrei, treaba e clară.
Și totuși, cât de rău ar fi dacă până la urmă se va introduce armata obligatorie? Am sunat un prieten. Militar de carieră, la pensie (nu din categoria celor care au ieșit de tineri la pensie), cu funcții importante în statul român, în perioada în care a fost activ. Orice preocupare în această zonă am discutat-o cu el. Pentru că am avut și am încredere în judecata lui care firesc că implică o doză de subiectivitate, dar niciodată nu i-a afectat obiectivitatea analizei.
„Ce surpriză”, mi-a răspuns de îndată. „Vreau să discutăm despre armata obligatorie”. L-am întrebat de ce nu ne place ideea. „Pentru că mulți au aceleași prejudecăți ca tine”. Și îmi spune că armata nu e ceea ce știu eu din poveștile din Grozăvești sau chiar din contactul meu cu acea instrucție. Că vorbim despre altă tehnologie, alte componente militare, că acel „căprar”, chiar și sergent, aparține trecutului, că nu toată lumea e aptă să meargă în tranșee, dar nu strică să știi să tragi cu arma, că o specialitate universitară poate să te așeze în diverse misiuni. Una peste alta, „dacă aș avea un băiat l-aș încuraja să facă armata”. Dar avem noi infrastructură pentru asta? Resursa umană care îi pregătește e de calitate? La toate a răspuns pozitiv. Infrastructura nu e o problemă majoră, poate fi pusă la punct dacă e nevoie. „Nu sunt înrolați toți odată, așa că e loc pentru toată lumea. Iar ofițerii au depășit nivelul căprarului pe care îl tot invoci tu”. În final, pronosticul lui a fost că peste cinci ani sau în cinci ani, vom reveni la armata obligatorie, dar – subliniază – în cu totul alte condiții.
Nu m-am simțit mai dispusă să accept „obligativitatea”, dar am rămas cu o disponibilitate mai mare de-a vedea lucrurile și din altă perspectivă. Cred că dezbateri în spațiul public, fără agresivitate și fără presiune, despre ce înseamnă această instrucție ar mai putea să crească procentul celor favorabili obligativității.
