Dacă pe vremea când era președinte, Donald Trump vorbea despre NATO ca despre o întreprindere tranzacțională bazată pe state care mai degrabă fac bani împreună decât despre un parteneriat militar, zilele acestea, în plină agresiune militară a Rusiei în Ucraina, acesta ne spune că va „încuraja” Rusia să atace orice națiune NATO care nu îndeplinește ținta de a cheltui 2% din produsul intern brut pentru apărare.
Ce să mai zică NATO despre acest tip de abordare a securității colective, ieșite din creuzetul gândirii celui care ar putea deveni președintele țării care a pus bazele NATO? Jens Stoltenberg bate șaua să priceapă calul: „descurajarea este în mintea adversarilor noștri. Nu ar trebui să lăsăm spațiu de calcul greșit sau de neînțelegere la Moscova cu privire la disponibilitatea noastră, angajamentul nostru și hotărârea noastră de a proteja toți aliații”.
“Mărgica” lui Trump vine exact în momentul în care decidenți și experți reputați în securitate internațională atrag atenția, prin pozițiile exprimate la Conferința de securitate de la München, că trăim într-o lume marcată de tensiuni geopolitice și incertitudini economice în creștere, iar statele își mută atenția de la câștigurile cooperării globale la beneficiile relative, tranziție care riscă să declanșeze o dinamică de securitate de tipul „lose-lose”.
De ce acum se întâmplă acest lucru? Deoarece, pe fondul rivalității geopolitice în creștere și încetinirii economiei globale, actorii cheie din comunitatea transatlantică, din Sudul Global, precum și autocrațiile puternice sunt nemulțumiți de ceea ce percep a fi o distribuție inegală a beneficiilor ordinii internaționale. Iar pe măsură ce tot mai multe state își definesc succesul în comparație cu altele, un cerc vicios al câștigurilor relative și tensiunilor geopolitice în creștere amenință să arunce lumea într-o competiție totală bazată pe o paradigmă de tipul “câștigurile unui actor implică în mod necesar pierderi pentru alt actor”.
De exemplu, în Europa de Est, ambițiile imperiale ale Moscovei au dus deja la război, subminând orice viziune despre o ordine bazată pe securitate prin cooperare. Rezultatul agresiunii militare ruse este o situație “lose-lose” în care Ucraina pierde cel mai mult, poate chiar existența ca stat independent și suveran, în timp ce Rusia se confruntă cu izolarea în plan extern. Iar SUA și UE sunt nevoite să cheltuiască resurse imense pentru propria apărare și a Ucrainei.
Pentru că războiul din Ucraina a obligat UE să vadă extinderea drept un instrument geostrategic pentru a scoate state precum Ucraina, Republica Moldova și Georgia din zona gri, deși nu este încă clar cât de repede se poate întâmpla acest lucru și dacă toate statele membre sunt dispuse să suporte costurile aferente. De asemenea, extinderea NATO este pe ordinea de zi, dar dezacordurile dintre statele membre stau în calea unui progres rapid.
De asemenea, în regiunea Indo-Pacific, diferite viziuni privind ordinea internațională se ciocnesc într-un joc cu sumă zero. Militarizarea în creștere a Chinei stârnește temeri că Beijing-ul încearcă să transforme Asia de Est în sfera sa de influentă, motiv pentru care statele din regiune își doresc legături de securitate mai strânse cu SUA și încearcă să-și reducă dependența economică de China.
Toată lumea pierde și din cauza escaladării violențelor în Orientul Mijlociu, atacurile teroriste ale HAMAS cauzând teroare și insecuritate în Israel. De cealaltă parte, răspunsul Israelului la atacurile de neconceput ale HAMAS a lovit puternic în populația din Gaza, generând victime civile, distrugând infrastructura de suport a vieții de zi cu zi și provocând o criză umanitară de proporții. Totodată, războiul din Gaza poate să amenințe securitatea regională, dat fiind că “proxy” iranieni amenință cu declanșarea războiului în Orientul Mijlociu.
