Pictorul Camil Ressu este un caz aparte în arta românească. De ce? A fost unul dintre cei mai prolifici artiști români, a deținut funcții importante în instituțiile de artă de la noi (a fost profesor și rector chiar al Academiei de Belle-Arte), academician în aria artelor în Academia Română. Pare că știm totul despre el. Dar ce știm de fapt?
Articolul prezent revizitează figura artistică a pictorului Camil Alexis Constantin Ressu cu o privire proaspătă. S-a născut la Galați într-o familie mixtă dintr-un tată aromân și o mama româncă la data de 26 ianuarie 1880. Data este modificată în anumiți indici biografici cu data de 28 ianuarie pentru a nu coincide cu data de naștere a lui Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918).
Tatăl lui, de vocație actor, a ales să studieze dreptul pentru a-și întreține familia. Pasiunea pentru lumea personajelor de teatru va rămâne însă în familie, Camil fiind mereu atras de personajele sale, pe care va alege adesea să le portretizeze. Mama nu apare așa de des în amintirile artistului, nu a fost iertată pentru că a ales să se mute cu copii de la București, unde tânărul Camil începuse studiile de artă, la Iași la rudele din partea soțului după moartea acestuia.
Faptul l-a obligat pe Camil Ressu să continuie studiile la Iași, ceea ce a rămas în amintirea lui ca o retrogradare. O trecere de la o mentalitate artistică, practicată la București, la o alta, mult mai conservatoare și mai aplecată spre rigoare, perseverență și muncă. Mutarea a creat două mari consecințe biografice foarte importante pentru tânărul Camil Ressu și pentru viitorul său implicit, l-a forțat să își părăsească familia și l-a obligată să se mute în studiul său artistic la atelierul de sculptură pentru că progresele sale în atelierul de pictură nu-l mai mulțumeau.
Acest contact cu înțelegerea și modelajul în tridimensional al corpului uman îi va marca maniera de desen pentru toată viața. Mai mult, îi va crea un anume tip de viziune a compozițiilor sale, care se „vor așeza” pe pânză într-o manieră foarte bine construită, aproape ca în realitate. Faptul l-a marcat în mod fundamental și l-a individualizat în același timp pe Camil Ressu.
Urmând sfaturile profesorilor din capitala Moldovei, Ressu se pornește spre Munchen unde va petrece câteva luni în studiul artei. Din păcate, nici orașul german nu îl va mulțumi pe deplin. Va pleca de aici, mai departe la Paris, unde va descoperi lumea, lumea artei și vocația personală. Va petrece în capitala Franței șapte ani de studiu și viață artistică, aspect care la rândul său îi va marca maniera de lucru. Va studia în atelierul pictorului Jean Paul Laurence pe unde au trecut și pictorii Costin Petrescu, Jean Al. Steriadi, Eustațiu Stoenescu sau Samuel Mutzner. Îmbinarea dintre maniera de lucru din atelierul lui Laurence, cu studiul vechilor maeștri în muzeele franceze, precum și a impresionismului, alături de timpul petrecut în socializări în terase și cafenele i-au format în mod definitiv maniera artistică, dar și personalitatea lui Ressu.
Revenit în țară în 1908 (după alte surse în 1907 – pentru că a fost influențat de revoltele țărănești din acel an) s-a stabilit la București unde a început să realizeze grafică de ziar, de reviste și caricaturi. Timp de trei ani va realiza astfel de pastile vizuale săptămânale, fapt ce l-a determinat să fie foarte la curent cu viața politică, dar și mondenă a epocii, precum și să înțeleagă cât mai bine cum să se miște în ea. Mai mult, merită menționat faptul că realizarea caricaturii îl obligă pe autorul ei să observe foarte bine personajul caricaturizatăt, să îi redea defectele, să anime privitorul cu un gram de umor în compoziția creată. Lucru deloc ușor și care necesită o pendularea fină între o viață socială activă, dar și momente de retragere pentru realizarea creației.
În 1916 Ressu va fi încorporat în cartierul artiștilor al Marelui Război. Aici va lega o puternică și longevivă prietenie cu sculptorul Cornel Medrea de care se va despărți abia la moartea sa în 1962; Cornel Medrea murind și el doi ani mai târziu. Războiul îi va aduce mai mult în vederea iubirea pentru viață și valorizarea artei pe care o face. După ce va depăși această experiență, Camil Ressu va iubi mai mult, va trăi mai mult.
Am putea considera anul 1925 drept anul în care maturizarea lui s-a încheiat și drumul a început să se așeze lin înaintea lui. A devenit profesor la Academia de Arte din București, unde va forma generații întregi de artiști până aproape de finalul său din 1962. Va picta pentru Teatrul Național o cortină inspirată din basme cu tema „Nunții lui Făt-Frumos”, care va crea un întreg scandal, va pictua portrete de artiști, oameni politici, colecționari și donatori de artă, prieteni sau simpli cunoscuți din cafenele. Va desena, va desena și iar va desena, fără să părăsească vreodată tridimensionul corpurilor și contorsiunile acestora în schițele sale – personale sale pare mereu ca sunt niște sculpturi în culori.
Va crea compoziții complexe urmând scheme clasice de compoziție ce fac trimitere la marii maeștri universali ai artei. Va preda artă, fapt ce l-a obligat să se ridice la standarde înalte. Va crea iubire și viață în generații întregi de artiști români. Va fi răsplătit cu titluri de recunoaștere în premii, onoruri și apartenența în Academia Română. Și toate acestea pentru că tatăl lui a murit și mama sa a hotărât să se mute la Iași…
