Iniţial am vrut să scriu despre ziua de început a unui nou an şcolar şi semnificaţia pe care o avea ea pentru mine. Voiam să povestesc ce însemna revenirea la liceu, alături de profesori admiraţi şi de colegi despre care ştiai mult mai multe decât numele şi marca telefonului din dotare. Intenţionam să scriu un fel de cronică patetică a ceea ce însemna pentru o bună parte a generaţiei mele şcoala: discuţiile pe culoare despre Cel mai iubit dintre pământeni, întâlnirile în sala de sport (umplută până la refuz) cu Octavian Paler, excursiile în care ne simţeam mai aproape de stele pentru că lălăiam împreună un cântec în jurul unui foc.
Mai însemna bucuria de a descoperi prietenia. De a întrezări semnificaţia cuvântului împreună. Însemna „ceaiurile” la care se bea Ci-Co, sau, dacă părinţii gazdei erau înstăriţi şi cu relaţii la vreun bufet, chiar Brifcor sau, de ce nu, Pepsi. Petrecerile la care dansam toată noaptea şi ne doream să ţină o veşnicie, pentru că aveam senzaţia că nu ne vom mai întâlni cu astfel de momente. Habar n-aveam că există droguri, iar cea mai deocheată scenă văzută (la videoul unei colege ai cărei părinţi lucrau într-o ambasadă) era din clipul „I want your sex”. Observaţi că n-am ipocrizia să spun că şcoala însemna, în primul rând, bucuria de a învăţa pentru a ajunge un om mare. Acesta era un obiectiv secundar, chiar dacă nu pot să nu recunosc că bogata cultură generală construită de profesorii deosebiţi şi lecturile din liceu mi-au ajutat în viaţă.
Voiam să scriu toate astea, când l-am auzit, din întâmplare, la una dintre emisiunile de televiziune în care oamenii sunt priviţi ca nişte curiozităţi faţă de care n-avem nici o responsabilitate, pe un adolescent care se droga. Vorbea leşinat, dar coerent. Nu părea un prost şi nici nu dorea să şocheze. Nu părea mândru, dar nici cine ştie ce afectat de ceea ce povestea. Am avut senzaţia că în spatele impulsului lui de a răspunde întrebărilor stătuse altceva decât simpla dorinţă de a-şi auzi vocea.
M-a surprins o afirmaţie a acestui băiat care, deşi la început de drum, părea că se odihneşte deja, după linia de sosire. Atunci când se droga, avea senzaţia că există un sens. Chiar dacă o să vi se pară straniu, m-a cutremurat. Cum putea un om la, hai să zicem, 16-17 ani, să spună că, doar otrăvindu-şi corpul şi mintea, lucrurile încep să capete un rost? În afară de absurditatea unei astfel de afirmaţii (ce înțeles poate căpăta realitatea de care te rupi?), mi s-a părut terifiant că un adolescent, aflat la vârsta la care de-abia a început să simtă viaţa, poate crede că aceasta n-are sens.
Nu se punea problema (atât de des invocată ca scuză) că ar fi un sărac ce, odată terminat liceul, nu va avea nici un viitor. Părinţii îi dădeau bani de droguri. De ce? Asta doar ei şi conştiinţa lor pot spune. Şi-atunci de unde această… nu blazare, acest abandon în faţa întunericului? De unde această renunţare, această capitulare chiar înainte ca lupta adevărată să înceapă?
Deşi am fost contemporan cu aceste vremuri, n-am reuşit să înţeleg pe deplin cum cărţile, teatrul, muzica, prietenii, aceste jaloane ale existenţei unui adolescent, au fost înlocuite de celulare, maşini, droguri, baruri. Nu pricep cum îşi imaginează cineva, fie el şi produs comercial al acestei tranziţii în care şi un oftat e un imn închinat banului, că poţi găsi o menire, căutând-o în vodcă sau în heroină, în sex sau în numărul cailor putere. A devenit la modă să ştii cât mai puţin despre nimic, pentru că, nu-i aşa, prea multe întrebări ne-omoară. Sau ne răpesc din timpul de căutare a unui sens al vieţii noastre. Oare, prin această ceaţă pe care liderii noştri spirituali şi economici ne-au ţesut-o peste creiere, e aşa de greu de întrevăzut adevărul că singura noimă a existenței noastre e dată doar de oameni? Şi că unicul mod de a o descoperi e să-i cunoşti şi să înţelegi de ce au creat pentru ceilalţi.
Nu-ţi folosesc toate cărţile citite sau toţi banii strânşi dacă nu poţi convinge pe cineva că a fi om presupune o imensă responsabilitate, în primul rând faţă de sine. Și că vieții trebuie să i se dea un sens, nu să i se caute unul imaginat de alții. Şi nimeni n-o poate face în locul lui.
N-am să mai scriu articolul pe care voiam să-l scriu. Nu ţin neapărat să fiu patetic şi moralist. N-am cum să cer tinerilor să fie ca noi, la vârsta lor, pentru că România nu mai e aceeaşi. Pentru că oamenii s-au schimbat până la a confunda un gard trântit la pământ cu o scară de valori. Pentru că realizatorul unei emisiuni TV e mai interesat de unde-şi procură interlocutorul banii de droguri decât de ce-şi distruge viaţa. Şi-atunci, ce sens (poftim, dacă tot l-am repetat de atâtea ori) aveau nişte amintiri desuete şi dulcege, despre o perioadă apusă, în care credeam că oamenii sunt făcuţi să evolueze împreună şi că nimeni nu trebuie să fie atât de singur încât să i se pară că universul lui n-are rost?
