Unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri de Sfântul Dumitru este aprinderea focului, ritual cunoscut sub numele de Focul lui Sâmedru. Focul are rol protector, având scopul de a alunga spiritele rele înainte de venirea iernii și se aprinde în cel mai înalt loc din sat, iar tinerii și copiii sar peste flăcări pentru a fi sănătoși și voinici. Cenușa și jarul rămas de la foc sunt păstrate și împrăștiate pe câmp pentru a aduce recolte bogate în anul ce urmează.
Pentru păstori, ziua de Sfântul Dumitru are o semnificație specială, fiind momentul în care aceștia coboară turmele de la munte pentru iernat. În unele zone din România, se obișnuiește ca în această perioadă să se tundă oile și să se îngrijească animalele pentru iarnă. Acesta este și momentul în care se face „mulsul oilor”, iar păstorii își împart laptele și brânza pentru a se asigura că vor avea hrană suficientă până în primăvară.
Sâmedru (26 octombrie) era considerată în vechime o importantă zi de soroc (de socoteală), când se rezolvau şi lichidau toate datoriile, chiriile, împrumuturile, slujbele sezoniere şi alte înţelegeri încheiate cu şase luni în urmă, la Sângiorz (23 aprilie). Era ziua în care se făcea „bilanţul” dar şi noile învoieli, prilej cu adălmaşuri şi veselie. Sfântul Dumitru marchează și o dată importantă pentru învoielile tradiționale.. Această zi mai este cunoscută și ca „Ziua Soroacelor”, când se finalizează înțelegerile.
Originea pastorală a obiceiului este dovedită atât de durata de şase luni al înţelegerilor care se suprapune peste principalul sezon al crescătorilor de animale, văratul, deschis de Sângiorz şi închis la Sâmedru, cât şi de cunoscuta zicală populară:
„La Sângiorz se încaieră câinii, La Sâmedru se bat stăpânii!”
Adică primăvara când se formează turmele se încaieră câinii pentru că nu se cunosc, toamna, când se împart oile, se bat stăpânii pentru că nu se respectă contractele încheiate la Sângiorz.
Un alt obicei, așteptat mai ales de tineri și de copii, are loc în noaptea de Sfântul Dumitru, când se desfăşura un ceremonial nocturn, numit Focul lui Sâmedru.
Alegând cel mai înalt loc al satului, tinerii aprindeau un rug mare, iar în jurul focului se aduna întreaga suflare a aşezării. În formele vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii uscate se împlânta, pentru a fi incinerat, un brad tăiat din pădure, substitut al zeului care moare şi renaşte annual, spune Ion Ghinoiu.
Focul se întreţinea cu lemne uscate și paie, iar lumea era chemată cu îndemnul „Hai la Focu lui Sâmedru!”
Bătrânii povestesc că petreceau, jucând şi chiuind, chiar şi femeile în vârstă. Momentul cel mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat moment care indica renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se căsătorească în noul an.
La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care fertilizau grădinile şi livezile.
Fără să se mai cunoască semnificaţiile iniţiale, obiceiul este practicat şi astăzi în unele sate. Sâmedru, zeu al Panteonului românesc, a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Dumitru, Marele Mucenic de la Tesalonic din calendarul ortodox.
Sursă: ion Ghinoiu- Calendarul poporului român. Zile și mituri
