Despre Ilie Pălie se crede în popor că ar fi fost vizitiul lui Sântilie. Sărbătoarea se ține tot pentru protecție împotriva focului. Se spune că cei ce păzesc sărbătoarea, se păzesc de foc.
Legenda spune că Dumnezeu în acea vreme încă nu prea avea sfinți, dar diavolul îşi făcuse mulți frați și căuta mai mereu gâlceavă.
Acuma ce să facă dumnezeu, a chemat norodul căruia i-a spus că cineva trebuie de bună voie să se arunce în mare pentru ca să fie sfânt, să se poată lupta cu diavolul, căci altfel cu toţii sunt pierduți. Dar nimeni nu voia, de bună voie.
Care e mai urât din voi să se arunce, a zis Dumnezeu. Dar oamenii nu se lăsau convinși, toți ziceau că-s frumoşi.
Tocmai atunci, în nor de praf vine o trăsură cu patru cai, c-un boier. Era Sfântul Ilie care mirat, întrebă ce stau oamenii toți adunati, iar Dumnezeu i-a spus că din tot norodul adunat, nimeni nu vrea să devină sfânt, să se lupte și să împuțineze diavolii.
Mã arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai cu tot. Și a poruncit vizitiului să lege caii la ochi. Vizitiul, după ce a legat caii, a zis: Eu de dumneata nu mă las; dacă te arunci dumneata, ma arunc și eu!
Și văzând așa, s-au aruncat amândoi în mare, şi Dumnezeu a poruncit să se facă înaintea lor drum până în cer, să nu se înece.
Dumnezeu i-a dat Sfântului Ilie sabia și tunul, şi când a pornit asupra diavolilor, pe toți i-a omorât. Unii au rămas în cer şi de atunci sunt spânzurați cu capul în jos şi cu picioarele în sus; de aceea zic că nu e bine să te uiți când cade vreo stea din cer, căci stelele sunt diavolii spânzurați și cad pe pământ.
Când fulgeră în cer, Sfântul Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pälie, vizitiul lui, arde cu tunul. Și de atunci, ei mereu se află împreună.
