În mandatul de deputat din 2008-2012, am făcut parte din delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La prima reuniune a avut loc un cocktail de socializare, pe familii de grupuri politice. Am făcut un tur de masă, ne-am prezentat și am răspuns politicos la întrebările de complezență.
Îmi amintesc de remarca unui parlamentar britanic, ceva mai în vârstă, ceea ce îi și oferea un fel de protecție a ceea ce spune – venea cu avantajul celor multe văzute și auzite – că identifică foarte ușor apartenența parlamentarilor la un anumit spațiu, și își îndreaptă privirea spre noi. Simțeam malițiozitatea, dar și un fel de îngăduință paternă, sunt mici, au timp să crească. Eu nu aș fi întrebat care sunt semnele identitare, nu se anunța ceva flatant. Vine însă întrebarea de la un curios, urmată imediat de răspuns: “Doamnele neapărat au o geantă Vuitton de arătat, iar bărbații afișează la micul dejun ceasuri luxoase, potrivite pentru un bal prețios de seară”. Mie mi-a rămas antipatic domnul în cauză, chiar dacă, uitându-mă în jur, timpul îî dădea mereu dreptate.
În prima vizită la Vatican, am primit recomandări despre ce culori ar trebui să evităm în vestimentație și cât de scurtă să nu fie lungimea mânecii. Apoi, de-a lungul multor delegații agenda venea însoțită de asemenea sugestii de culori, lungimi etc. Nu era nimic ofensator, alte culturi, altă simbolistică. E adevărat că nu erau recomandări privind brandurile. Fiecare afișa cât îl ducea capul. Nu știu neapărat dacă cei care își perindau colecțiile cu o anumită ostentație aveau o problemă cu stima de sine, cu nevoia de admirație, de a arăta că au și pot sau pur și simplu ignorau orice regulă, capabili să meargă la o înmormântare îmbrăcați în roz pentru că e culoarea preferată. Dacă nu le place celor prezenți la funerarii culoarea roz, nu au decât să își caute altă înmormântare.
În politică, fără dubii, există reguli diferite de lumea showbiz-ului, unde excentricitățile sunt dorite și, evident, și acceptate. Ba chiar sclipiciul face parte intrinsecă din decor. Politica, însă, în democrații este despre guvernați și guvernanți. Se presupune că sunt respectate niște coduri în acest raport. Cine nu și-ar dori să trăiască într-o țară unde fiecare cetățean își poate cumpăra măcar o bijuterie răvnită? Dar nu e cazul nostru, care ne situăm printre ultimele locuri în Europa la nivelul de trai. Și sigur că orice bogăție afișată este temeinic comentată. Pentru că raportul calităţii vieţii între guvernanți si guvernați e într-o discrepanță mare, prea mare.
Dacă ești în politică și vrei să dormi cu sandale de mii de euro, nu ai decât să o faci. Ţine nu doar de gust, ci și de autoterapie. Dar dacă îți place să fii în politică, să ai opinii despre cum și ce trebuie să facă omul de pe stradă, atunci te sacrifici “public” și te bucuri de îmburghezire în alcove. Că așa e în politică, altfel trebuie acceptată ghilotina, fără victimizare. Și asta pentru că nu e obligatoriu să fii guvernant.
